1. Amenințarea și șantajul. Analiza infracțiunilor. Asemănări și deosebiri

Prezentul articol analizează comparativ infracțiunile de amenințare și șantaj. Astfel, autoarea subliniază că șantajul se deosebește de amenințare prin instrumentalizarea presiunii psihice în scopul constrângerii victimei și obținerii unui folos injust.

2. Demisia provocată. Aspecte practice privind limitele prerogativei de control a angajatorului

La nivel de principiu, se poate aprecia că demisia salariatului este exteriorizarea libertăţii constituţionale de a nu (mai) munci la un anumit angajator. Aceasta trebuie să fie conştientă, liberă şi reală[1]. În raport de coordonatele regulii primordiale, prin aplicarea metodei de interpretare per a contrario, s‑a dezvoltat teoria demisiei forţate, provocate sau determinate, care în realitate deghizează o concediere abuzivă[2].

3. Impactul tăcerii, pasivității și inacțiunii asupra exercitării dreptului de opțiune succesorală

Repunerea în termenul de opțiune succesorală operează doar dacă se dovedește că dreptul de opțiune succesorală nu a fost exercitat în termenul de opțiune succesorală prevăzut de lege datorită unor motive întemeiate, neimputabile succesibilului interesat de promovarea unei cereri de repunere în termen.

4. Argumente privind susținerea remunerației echitabile pentru dreptul de retransmitere prin cablu

Din cele mai sus menționate, rezultă că Metodologia în domeniu indică procente fixe de repartizare a remunerațiilor din retransmiterea prin cablu raportate exclusiv la categoriile de titulari de drepturi, și nicidecum la cate­goriile de opere, produse protejate sau titulari de drepturi pentru respectivele opere ori produse protejate.

5. CBDC și protecția datelor personale: între control şi supraveghere legitimă

Scenariul 3 presupune efectuarea KYC și vizibilitatea intermediarilor financiari asupra datelor tranzacțiilor (standard designer option). Scenariul de nivel 2 include verificarea KYC, dar în acest caz, soldurile și tranzacțiile nu sunt vizibile nici de către intermediari, nici de către bănci centrale

6. Necesitatea unui nou mandat de percheziție informatică în ipoteza reanalizării datelor extrase legal. Între rigoarea autorizării și eficiența probatorie

Prezentul articol evaluează dacă este necesară emiterea unui nou mandat de percheziție informatică în cazul reevaluării datelor extrase în mod legal. Astfel, autorul susține că reevaluarea probelor nu reprezintă o nouă ingerință în viața privată, nefiind necesară o nouă autorizare judiciară.

7. Drepturile soților asupra locuinței familiei

Prezentul articol analizează regimul juridic și jurisprudența privind locuința familiei. Astfel, autoarea examinează garanțiile acordate soțului neproprietar sau supraviețuitor, cum ar fi ordinul de protecție sau continuarea de drept a locațiunii în caz de deces.

8. Perioada de probă: între idealul teoretic şi provocările practice

În literatura de specialitate, s‑a discutat asupra consecinţelor exercitării acestui drept în situaţiile reglementate de art. 32 alin. (2) C. mun., şi anume atunci când salariatul este supus unei noi perioade de probă, în cazul în care acesta începe activitatea la acelaşi angajator într‑o nouă funcţie sau profesie, ori urmează să îşi desfăşoare activitatea într‑un loc de muncă cu condiţii grele, vătămătoare sau periculoase.

9. Câteva consideraţii privind constituirea prin act administrativ a dreptului de proprietate privată al unităţilor administrativ teritoriale asupra unor bunuri imobile

Însă oricare dintre cele două categorii de acte devine opozabil terţilor din mo­mentul publicării sale, cu precizarea că, în cazul hotărârilor guvernului, nepublicarea atrage inexistenţa acestor acte...

10. Regimul juridic al răspunderii civile a întreprinderilor conform directivei (UE) 2024/1760 privind diligenţa necesară în materie de durabilitate a întreprinderilor

Obiectivul directivei, aşa cum e el precizat la art. 1, constă în stabilirea de norme privind: a) obligaţiile întreprinderilor în ceea ce priveşte impacturile negative reale şi potenţiale asupra drepturilor omului şi a mediului; b) răspunderea pentru încălcarea acestora; c) obligaţia de a adopta şi a pune în aplicare un plan de tranziţie pentru atenuarea schimbărilor climatice.

11. Utilizarea prezumțiilor judiciare în disputele dintre profesioniști

I. Sfera de cuprindere a noțiunii de „profesionist” prin raportare la calitatea procesuală în cadrul disputelor dintre profesioniști

Conform art. 3 C. civ., „Dispozițiile prezentului cod se aplică și raporturilor dintre profesioniști, precum și raporturilor dintre aceștia și orice alte subiecte de drept civil. Sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere. Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ[br_fnoteUP 1]”. Așa cum putem observa pentru a defini conceptul de „profesionist”, Codul civil apelează la noțiunea de „întreprindere”, iar în acest sens, „profesionistul” este orice persoană care exploatează o întreprindere[br_fnoteUP 2]. Așadar, exploatarea unei întreprinderi presupune printre altele: o activitate sistematic organizată, iar organizarea activității să aibă un caracter autonom și să se realizeze de una sau mai multe persoane, pe riscul lor, aceste persoane având calitatea de profesioniști[br_fnoteUP 3]. Totodată, obiectul activității îl poate reprezenta producerea de bunuri, executarea de lucrări sau prestarea de servicii. Nu în ultimul rând, scopul activității poate fi obținerea unui profit (scop lucrativ) sau realizarea unui scop non-profit (scop nonlucrativ)[br_fnoteUP 4]. De altfel, și la nivel european, Curtea de Justiției a Uniunii Europene a definit întreprinderile prin raportare la noțiunea de „entități care desfășoară o activitate economică, indiferent de statutul juridic și de modul de finanțare al acestora[br_fnoteUP 5]”. În funcție de obiectul de activitate (economic sau non economic) și de scopul acesteia (lucrativ sau nonlucrativ), întreprinderile pot fi pot fi economice (comerciale)[br_fnoteUP 6], dacă se urmărește obținerea unui profit sau civile[br_fnoteUP 7], dacă se urmărește obținerea unui scop non-profit. Prin urmare, profesionistul care exploatează o întreprindere economică are calitatea de comerciant. De altfel, dispozițiile art. 6 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil[br_fnoteUP 8], stabilesc că „referirile la comercianți se consideră a fi făcute la persoanele fizice sau, după caz, la persoanele juridice supuse înregistrării în registrul comerțului, potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 26/1990[br_fnoteUP 9] privind registrul comerțului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege”. În aceeași măsură, art. 8 din Legea nr. 71/2011 stabilește că noțiunea de „profesionist” include categoriile de „comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege”. Așadar, este comerciant, profesionistul persoană fizică[br_fnoteUP 10] sau juridică, care exploatează, în condițiile legii, o întreprindere economică (comercială). În categoria comercianților persoane fizice care pot desfășura activitate comercială vom include: persoana fizică autorizată[br_fnoteUP 11], persoana fizică, în calitate de întreprinzător în cadrul unei întreprinderi individuale[br_fnoteUP 12] și persoana fizică, în calitate de membru al unei întreprinderi familiale[br_fnoteUP 13]. Totuși, pentru a putea desfășura activitate comercială, persoanele fizice, în condițiile prevăzute de lege trebuie să îndeplinească în mod cumulativ mai multe condiții printre care, să aibă capacitate deplină de exercițiu, cu excepția membrilor întreprinderii familiale ce nu au calitatea de reprezentant, care trebuie să aibă vârsta de cel puțin 16 ani; să nu fi săvârșit fapte sancționate de legile fiscale, contabile, vamale și de cele care privesc disciplina financiar-fiscală; să dețină un sediu profesional declarat; să declare pe propria răspundere că îndeplinesc condițiile de funcționare prevăzute de legislația specifică în domeniul sanitar, sanitar-veterinar, protecției mediului și al protecției munciI[br_fnoteUP 14]. În categoria comercianților persoanelor juridice vom include: societățile comerciale[br_fnoteUP 15], regiile autonome[br_fnoteUP 16], societățile cooperative și organizațiile cooperatiste[br_fnoteUP 17], grupurile de interes economic (GIE)[br_fnoteUP 18], societățile europene (SE)[br_fnoteUP 19] etc. În ceea ce privește meseriașii și agricultorii aceștia desfășoară activitate în concordanță cu dispozițiile din O.U.G. nr. 44/2008, iar în cazul persoanelor care desfășoară activități liberale, aceștia nu sunt supuși dispozițiilor O.U.G. nr. 44/2008, ci reglementărilor din legile speciale aplicabile[br_fnoteUP 20]. În cazul statului și a unităților administrativ teritoriale, așa cum s-a exprimat în doctrina de specialitate, deși au posibilitatea de a desfășura activități comerciale, acestea participă la raporturile juridice în calitate de profesionist necomerciant[br_fnoteUP 21], aceeași soluție se regăsește și în cazul asociaților și al fundațiilor care nu au calitatea de profesionist comerciant[br_fnoteUP 22]. Așa cum am văzut noțiunea de „profesionist” include o gamă largă de subiecți de drept, lucru relevant în raport de subiectul prezentului studiu. De altfel, mergând pe plan procesual și având în vedere că am identificat sfera de cuprindere a noțiunii analizate, vom observa că în disputele judiciare, profesioniștii pot avea calitate procesual activă, cât și calitate procesual pasivă, în condițiile legii, situație care definește pe deplin în cadrul unui litigiu, calitatea specifică a fiecărei părți, prin raportare la calitatea acestora dar și la obiectul cererii formulate în fața instanței de judecată.

II. Aplicarea prezumțiilor judiciare în disputele dintre profesioniști

Având în vedere că anterior am definitivat sfera de cuprindere a noțiunii de „profesionist”, în următoarea parte a studiului ne vom focusa atenția pe aspectele procesuale referitoare la probațiune în disputele dintre profesioniști, în special, în ceea ce privește posibilitatea instanțelor de judecată de a utiliza prezumțiile judiciare în cadrul acestor tipuri de cauze. În acest sens, art. 327 C. pr. civ. stabilește că „prezumțiile sunt consecințele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut”[br_fnoteUP 23]. Astfel, așa cum s-a susținut în dese rânduri, prezumția în sine nu este o probă ca natură juridică, ci este un raționament logic care se bazează pe o situație premisă cunoscută și care, prin forța rațiunii, conduce la anumite consecințe necunoscute, dar pe care le vom aprecia ca fiind cunoscute, fie în virtutea unei dispoziții legale (prezumții legale), fie în virtutea gândirii judecătorului (prezumții judiciare/simple)[br_fnoteUP 24]. Prima categorie de prezumții sunt cele legale, adică acele prezumții stabilite de lege. Acestea sunt de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extinse prin analogie. În ceea ce privește forța probatorie a acestora, prezumția legală duce la scutirea de dovadă a aceluia în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce privește faptele considerate de lege ca fiind dovedite[br_fnoteUP 25]. De pildă, prezumția de validitate a datelor înscrise pe suport informatic, conform art. 283 C. pr. civ. De altfel, referitor la raționamentul de aplicare a unei astfel de prezumții, într-o opinie exprimată, s-a considerat că „înscrierea datelor unui act juridic pe suport informatic este prezumată a prezenta garanții suficient de serioase pentru a face deplină credință în cazul în care ea este făcută în mod sistematic și fără lacune și când datele înscrise sunt protejate contra alterărilor și contrafacerilor astfel încât integritatea documentului este deplin asigurată. O astfel de prezumție există și în favoarea terților din simplul fapt că înscrierea este efectuată de către un profesionist. Norma instituie, în fapt, două prezumții, ambele destul de discutabile însă. O primă prezumție este aceea că înscrisul pe suport informatic este unul valid atunci când înscrierea se face sistematic și fără lacune, iar datele înscrise sunt protejate contra alterării și contrafacerii. Cea de-a doua prezumție există în favoarea terților atunci când înscrierea datelor este realizată de un profesionist. Mai multe aspecte se impun a fi subliniate cu privire la această prezumție. În primul rând, ea operează doar în favoarea terților, nu și în favoarea profesionistului care operează înscrierea, și fără a conta dacă aceștia sunt persoane fizice sau juridice, consumatori sau nu. Pe urmă, se pare că, în aprecierea doctrinei și a jurisprudenței, prezumția este operantă prin simplul fapt că actul provine de la profesionist, indiferent de obiectul de activitate al acestuia, respectiv dacă este sau nu vorba de un profesionist specializat în înscrierea de date pe suporturi electronice. În această interpretare, ar beneficia, spre exemplu, de prezumția de validitate un e-mail transmis de la un profesionist și care atestă încheierea unui act juridic”[br_fnoteUP 26]. Același autor, a mai subliniat că „în raport cu prevederile art. 284 C. pr. civ., în afara unor prevederi legale exprese, documentul care reproduce datele unui act, înscrise pe suport informatic, face „deplină dovadă” între părți, „până la proba contrară”. În schimb, dacă suportul (spațiul de stocare) sau tehnologia utilizată pentru redactare nu garantează integritatea documentului, acesta poate servi, după circumstanțe, ca mijloc material de probă sau ca început de dovadă scrisă. Într-o asemenea ipoteză, partea care dorește să invoce beneficiul prezumției legale, nu este scutită în totalitate de orice dovadă, ci va fi nevoită să dovedească faptul cunoscut, vecin și conex pe care se întemeiază prezumția. Astfel, că de la momentul în care s-a făcut dovada faptului cunoscut, prin intermediul prezumției legale, faptul necunoscut se consideră ca fiind dovedit[br_fnoteUP 27]”. Plecând de la opinia exprimată anterior, putem observa că prezumția legală poate să fie răsturnată prin proba contrară, care de regulă, se poate realiza prin administrarea oricărui mijloc de probă[br_fnoteUP 28]. Având în vedere acest aspect menționat, în doctrina de specialitate s-a reținut că prezumțiile legale poate fi relative[br_fnoteUP 29](iuris tantum), când se poate răsturna prin proba contrară sau absolute (iuris et de iure), când prezumția nu poate fi, de principiu, răsturnată[br_fnoteUP 30] și existând în acest sens, puncte de vedere contrare referitoare la reținerea acestei clasificări a prezumțiilor legale[br_fnoteUP 31]. Cea de-a doua categorie de prezumții sunt cele judiciare. Astfel, acestea reprezintă în esență, concluziile logice pe care judecătorul le poate trage într-un proces, în temeiul probelor administrate, a unui început de dovadă scrisă sau chiar pe o anumită situație de fapt. De altfel, prezumțiile judiciare sunt nelimitate ca număr, în orice proces judecătorul are posibilitatea de utiliza prezumții[br_fnoteUP 32]. În doctrina de specialitate, prezumțiile judiciare au fost clasificate în prezumții deductive, când prin intermediul acestora se desprinde o concluzie particulară dintr-una generală sau inductive, când prin acestea se desprinde o concluzie generală din mai multe concluzii particulare[br_fnoteUP 33]. De altfel, pentru că o prezumție judiciară să fie admisibilă aceasta trebuie să îndeplinească două condiții cumulative. Prima condiție se referă la faptul că prezumția trebuie „să aibă greutatea și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins și necunoscut, adică să aibă rezonabilitatea de a conduce la un anumit fapt[br_fnoteUP 34]”. În acest caz legătura de conexitate și vecinătate între faptul cunoscut și cel necunoscut trebuie să fie una semnificativă, doar că nu a fost identificată de legiuitor, pentru că aceasta creează o situație particulară. Într-o atare ipoteză, nu pot sta la baza prezumțiilor judecătorești simplele alegații ale părților, fără să existe o bază probatorie[br_fnoteUP 35]. De asemenea, se mai consideră că faptul cunoscut pe care partea trebuie să-l dovedească pentru a ajunge prin conexitate la faptul necunoscut trebuie să fie obținut în mod licit[br_fnoteUP 36]. În practica judiciară, într-un litigiu ce a implicat doi profesioniști, în mod corect s-a reținut că, „în conformitate cu atitudinea procesuală a pârâtului, caracterizată prin pasivitate, în sensul în care acesta nu a depus formularul de răspuns completat, atitudine care poate fi interpretată ca o prezumție simplă de recunoaștere, așa cum reglementează dispozițiile art. 329 C. pr. civ., potrivit cu care în cazul prezumțiilor lăsate la luminile și înțelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins[br_fnoteUP 37]”. Aceeași soluție o regăsim și într-o altă cauză, având ca obiect pretenții, instanța de judecată a reținut faptul că, „în condițiile în care pârâtul nu a contestat sumele de mai sus, instanța prezumă, în condițiile art. 329 C. pr. civ., că acestea au fost practic recunoscute și nu mai trebuie dovedite cu probe suplimentare[br_fnoteUP 38]”. Într-o altă cauză s-a reținut că „pârâta este proprietarul autoturismului, acest fapt naște prezumția judiciară admisibilă în condițiile art. 329 C. pr. civ., că este cea care posedă și se folosește de autoturismul său. Această prezumție este una relativă și nu a fost infirmată de către pârâtă în nici un fel. Așadar, proprietarul autoturismului, în speță pârâtul, se face vinovat de săvârșirea faptei cauzatoare de prejudicii[br_fnoteUP 39]”. Nu în ultimul rând, într-o altă cauză având ca obiect obligația de a face, instanța a reținut că, „în condițiile în care reclamanta a susținut că deșeurile rămase la fostul punct de lucru al pârâtei au fost importate de la societăți cu sediul în Italia, iar pârâta, singura care avea posibilitatea să probeze de unde provin aceste deșeuri, nu a făcut acest lucru instanța, în temeiul art. 329 C. pr. civ., va prezuma că aceste deșeuri provin din spațiul intracomunitar, și nu de pe teritoriul național[br_fnoteUP 40]”. Cea de-a doua condiție se referă la faptul că utilizarea prezumțiilor judiciare este admisibilă numai în măsura în care este admisibilă și proba cu martori[br_fnoteUP 41]. Observând dispozițiile art. 309 alin. (1) C. pr. civ., „proba cu martori este admisibilă în toate cazurile în care legea nu dispune altfel”. Totuși, alin. (2) al aceluiași articol stabilește că „niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei”. Cu toate acestea, se poate face dovada cu martori, contra unui profesionist, a oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a fost făcut de acesta în exercițiul activității sale profesionale, în afară de cazul în care legea specială cere probă scrisă. Totodată, este inadmisibilă proba cu martori și în cazul în care legea cerea forma scrisă pentru validitatea unui act juridic[br_fnoteUP 42]. Tot inadmisibilă este proba cu martori (și implicit utilizarea prezumțiilor judiciare) și în cazul în care legea cere forma scrisă pentru dovedirea unui act juridic. Însă, în această ipoteză, legiuitorul a prevăzut mai multe situații de excepție precum, situația părții care s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-și întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic; există un început de dovadă scrisă[br_fnoteUP 43]; partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de forță majoră; părțile convin, fie și tacit, să folosească această probă, însă numai privitor la drepturile de care ele pot să dispună; actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol, violență ori este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită sau imorală, după caz; se cere lămurirea clauzelor actului juridic[br_fnoteUP 44]. Nu în ultimul rând, prezumțiile judiciare nu ar putea fi admisibile nici atunci când proba cu martori nu este admisibilă împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris și nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv, cu excepția cazurilor prevăzute de lege și precizate anterior[br_fnoteUP 45]. Concluzionând, putem afirma că în cazurile în care proba cu martori nu este admisibilă, nici prezumțiile judiciare nu vor putea fi folosite de către instanța de judecată în soluționarea disputei. Nu putem încheia discuția pornită, fără a ne pune întrebarea dacă în disputele dintre profesioniști și în ipoteza judecății în căile de atac, admisibilitatea prezumțiilor judiciare utilizate în fața primei instanțe ar putea fi analizate de către instanța superioară. În conformitate cu opiniile deja exprimate în doctrina de specialitate, dacă vorbim de prima condiție, cea a greutății prezumției folosite, așa cum s-a opinat, aceasta ar putea face obiectul controlului judiciar numai în fața instanței superioare de apel, nu și în fața celei de recurs, întrucât aprecierea „puterii și greutății” prezumției utilizate este o chestiune de fapt ce nu intră în competența instanței de recurs[br_fnoteUP 46]. Însă, dacă avem în vedere îndeplinirea condiției de admisibilitate referitoare la proba cu martori, această condiție ar putea fi verificată și de către instanța superioară de apel sau de recurs, pentru că admisibilitatea probei cu martori este o problemă de drept[br_fnoteUP 47]. Cu privire la acest ultim aspect, într-o cauză având ca obiect pretenții întemeiate pe un contract de subantrepriză, instanța de apel a reținut că „tribunalul (prima instanță) a stabilit eronat situația de fapt, conferind valoare probatorie absolută conținutului notificării de reziliere unilaterală pe motiv că nu a fost contestată de reclamantă, deși o asemenea prezumție nu este prevăzută de lege și nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 329 C. pr. civ. pentru aplicarea unei prezumții judiciare în acest sens. Mai mult, prezumarea neexecutării lucrărilor pentru care apelanta-reclamantă a solicitat plata în prezentul litigiu este înlăturată de întregul probatoriu administrat, din care rezultă în afara oricărui dubiu că au fost executate corespunzător lucrările menționate în situația de lucrări nr. 1/30.10.2018[br_fnoteUP 48]”. Concluzionând, așa cum se poate observa în disputele dintre profesioniști utilizarea prezumțiilor judiciare este posibilă în condițiile în care sunt respectate cele două condiții cumulative, pe care deja, pe larg, le-am dezbătut anterior. Astfel, în afară de cauzele prezentate anterior, în elaborarea prezentului studiu, am observat că într-o proporție foarte mare, instanțele de judecată folosesc în mod uzual prezumțiile judiciare în materia disputelor dintre profesioniști, indiferent de obiectul cauzei, acest fapt relevând în esență utilitatea și importanța instituției procesuale în înfăptuirea actului de justiție.

Bibliografie

1. Baias Fl., (Coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ed. a 2-a revizuită și adăugită, Ed. C.H. Beck, București, 2014; 2. Boroi G., (Coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Vol. I. Art. 1-455, ed. a 2-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2016; 3. Boroi G., Stancu M., Drept procesual civil, ediția a 5-a, revăzută și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2020; 4. Cărpenaru St., Tratat de drept comercial român, ediția a V-a, actualizată, Ed. Universul Juridic, București, 2016; 5. Ciobanu V.M., Briciu T.C., Dinu C.C., Drept procesual civil, ediție revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2023; 6. Ciobanu V.M., Nicolae M., (Coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentat și adnotat. Vol. I. art. 1-526, ed. a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2016; 7. Cristea S., Regimul juridic al persoanelor fizice autorizate, în revista Monitorul Fiscalității Internaționale nr. 6/2010; 8. Deleanu I., Noul Cod de procedură civilă. Comentarii pe articole. Volumul I. Articolele 1-621, Ed. Universul Juridic, București, 2013; 9. Dobre A., Societatea europeană - structura societară de dimensiune europeană, în Revista de Drept al Afacerilor nr. 10/2009; 10. Gavrilă B.S., Utilitatea mijloacelor de probă digitale în stabilirea adevărului judiciar, în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 1/2020; 11. Huruba E., Decizii ale Curții Constituționale. Decizia nr. 137 din 4 iunie 2020 a Curții Constituționale, în Revista Română de Executare Silită nr. 3/2020; 12. Leș I., Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, ediția a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2022; 13. Leș I., Ghiță D., (Coord.), Tratat de drept procesual civil. Volumul I. Principii și instituții generale. Judecata în primă instanță, ed. a II-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic București, 2020; 14. Marcusohn V., Drimer C.I., Fodor M., Prezumția ca mijloc de probă în procesul civil, cu referire specială la prezumțiile legale, în Revista Dreptul nr. 2/2018; 15. Neamț I.I., Scurte considerații referitoare la probațiunea în litigiile izvorâte din contractele de e-Commerce, în Revista Română de Drept Privat nr. 1/2022; 16. Nemeș V., Drept comercial, ed. a 5-a, Ed. Hamangiu, București, 2023; 17. Piperea, Gh., Drept comercial român. Teoria generală, întreprinderea și insolvența, Ed. C.H. Beck, București, 2020; 18. Schiau I., Întreprinderea - un concept distonant, în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 4/2017; 19. Smarandache L.E., Aspecte privind fondul de comerț al comerciantului persoană fizică, în revista Pandectele Romane nr. 1/2011; 20. Ștefănescu T.M., Sensurile noțiunii de întreprindere, în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 4/2017; 21. Tabacu A., Persoana fizică autorizată, întreprinderea individuală și întreprinderea familială. Debitori în procedura insolvenței. Sensul noțiunii de „patrimoniu al debitorului”, în Revista Română de Jurisprudență nr. 1/2015; 22. Tăbârcă M., Drept procesual civil. Vol. I. Procedura contencioasă în fața primei instanțe. Procedura necontencioasă judiciară. Procedurile speciale, Ed. Universul Juridic, București, 2013. [spacer style="2"]

* Articol extras din revista Pandectele Române nr. 2/2024. [br_fnoteDOWN 1] Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările și actualizările ulterioare. [br_fnoteDOWN 2] Fl. Baias (Coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ed. a 2-a revizuită și adăugită, Ed. C.H. Beck, București, 2014, pp. 6-7. [br_fnoteDOWN 3] St. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, ed. a V-a, actualizată, Ed. Univ. Juridic, București, 2016, p. 36. [br_fnoteDOWN 4] Gh. Piperea, Drept comercial român. Teoria generală, întreprinderea și insolvența, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 53-54. [br_fnoteDOWN 5] C.J.U.E., hot. din 12.09.2000, cauza Pavlov și alții c. Olanda; hotărârea poate fi accesată în integralitate la adresa https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A61998CJ0180. În același sens, a se consulta și T.M. Ștefănescu, Sensurile noțiunii de întreprindere, în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 4/2017; articolul se poate accesa în integralitate la adresa https://sintact.ro/#/publication/151011967?keyword=intreprinderea%20civila&cm=SREST [br_fnoteDOWN 6] Întreprinderea economică este definită în cadrul art. 2 lit. f) din O.U.G. nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale. Din acest text se poate extrage și definiția întreprinderii economice (comerciale), cu modificările și actualizările ulterioare. Astfel, „Întreprinderea comercială” este o activitate economică desfășurată în mod organizat, permanent și sistematic, realizată de una sau mai multe persoane (comercianți) pe riscul lor, constând în producerea și circulația mărfurilor, executarea de lucrări și prestarea de servicii, în scopul obținerii de profit. [br_fnoteDOWN 7] „Întreprinderea civilă” reprezintă o activitate sistematic organizată, executată de una sau mai multe persoane, pe riscul lor, având ca obiect acte sau fapte juridice civile, fără a avea ca scop obținerea de profit. A se consulta și I. Schiau, Întreprinderea - un concept distonant, în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 4/2017; articolul se poate consulta în integralitate la adresa https://sintact.ro/#/publication/151011966?keyword=intreprinderea%20civila&cm=SREST [br_fnoteDOWN 8] Publicată în M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011, cu modificările și actualizările ulterioare. [br_fnoteDOWN 9] A fost abrogată la data de 26 noiembrie 2022 prin intrarea în vigoare a Legii nr. 265/2022 privind registrul comerțului și pentru modificarea și completarea altor acte normative cu incidență asupra înregistrării în registrul comerțului, publicată în M. Of. nr. 750 din 26 iulie 2022, cu modificările și actualizările ulterioare. [br_fnoteDOWN 10] Posibilitatea de a desfășura activitate economică a persoanelor fizice este reglementată de către O.U.G. nr. 44/2008 privind desfășurarea activității economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, cu modificările și actualizările ulterioare. [br_fnoteDOWN 11] Persoana fizică poate desfășura activități economice, individual și independent, folosind, în principiu, forța sa de muncă și aptitudinile sale profesionale, în calitate de persoana fizică autorizată (P.F.A.). Pentru desfășurarea activității își poate constitui un patrimoniu de afectațiune, destinat realizării activității autorizate. Pentru obligațiile asumate, persoana fizică răspunde cu patrimoniul de afectațiune, și, în completare, cu întreg patrimoniul său. A se consulta și S. Cristea, Regimul juridic al persoanelor fizice autorizate, în revista Monitorul Fiscalității Internaționale, nr. 6/2010; articolul se poate accesa în integralitate la adresa https://sintact.ro/#/publication/151003296?keyword=persoana%20fizic%C4%83%20autorizata&cm=SREST [br_fnoteDOWN 12] Persoana fizică poate desfășura activități economice, în calitate de întreprinzător, adică prin organizarea unei întreprinderi individuale. Întreprinderea este lipsită de personalitate juridică, iar întreprinzătorul are calitatea de comerciant persoană fizică. Întreprinzătorul îți poate constitui un patrimoniu de afectațiune și va răspunde pentru obligațiile asumate în același mod ca și persoana fizică autorizată. În completarea informațiilor expuse, indicăm a se consulta și A. Tabacu, Persoana fizică autorizată, întreprinderea individuală și întreprinderea familială. Debitori în procedura insolvenței. Sensul noțiunii de „patrimoniu al debitorului”, în Revista Română de Jurisprudență nr. 1/2015; articolul poate fi consultat în mod integral la adresa https://sintact.ro/#/publication/151010127?keyword=%C3%AEntreprinderea%20individuala&cm=SREST [br_fnoteDOWN 13] Întreprinderea familială este o întreprindere economică organizată de un întreprinzător persoană fizică împreună cu familia sa. Întreprinderea familială trebuie să cuprindă minimum 2 membrii ai unei familii. Toți membrii întreprinderii familiale, răspund solidar și indivizibil, întâi cu patrimoniul de afectațiune și apoi cu întreg patrimoniul, corespunzător cotelor de participare stabilite în acordul de constituire. În completarea informațiilor, indicăm a se consulta și L.E. Smarandache, Aspecte privind fondul de comerț al comerciantului persoană fizică, în revista Pandectele Romane nr. 1/2011; articolul se poate accesa în format integral la adresa https://sintact.ro/#/publication/151003976?keyword=%C3%AEntreprinderea%20familiala&cm=SREST [br_fnoteDOWN 14] A se vedea dispozițiile art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 44/2008, cu modificările și actualizările ulterioare. [br_fnoteDOWN 15] Sunt forme asociative în care se desfășoară activitate comercială, fiind subiecte de drept distincte. Prin societăți comerciale trebuie să înțelegem atât societățile comerciale constituite în condițiile Legii nr. 31/1990, cât și societățile comerciale cu capital de stat înființate în temeiul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, cu modificările și actualizările ulterioare. A se consulta și V. Nemeș, Drept comercial, ed. a 5-a, Ed. Hamangiu, București, 2023, pp. 92-94. [br_fnoteDOWN 16] Aceste entități au luat ființă prin reorganizarea unităților economice de stat în temeiul Legii nr. 15/1990, în ramurile strategice ale economiei naționale. De altfel, regiile autonome desfășoară o activitate comparabilă cu cea a societăților comerciale. Ele sunt persoane juridice și funcționează pe bază de gestiune economică și autonomie financiară. [br_fnoteDOWN 17] Sunt forme asociative prin care se realizează cooperația. Potrivit legilor lor organice, ambele desfășoară o activitate de producere și desfacere de mărfuri și prestări de servicii. De asemenea, își desfășoară activitatea pe baza principiilor gestiunii economice și beneficiază de personalitate juridică. [br_fnoteDOWN 18] Sunt entități juridice reglementate prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției. [br_fnoteDOWN 19] Societatea europeană reprezintă o formă asociativă, de tipul societății pe acțiuni, având ca obiect desfășurarea unei activități comerciale, la care participă societăți comerciale guvernate de legi naționale diferite. A se consulta, A. Dobre, Societatea europeană - structura societară de dimensiune europeană, în Revista de Drept al Afacerilor nr. 10/2009; articolul poate fi consultat în integralitate la adresa https://sintact.ro/#/publication/151002685?keyword=societatea%20europeana&cm=SREST [br_fnoteDOWN 20] De pildă, activitatea profesională a avocaților este reglementată de Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată. [br_fnoteDOWN 21] St. Cărpenaru, Tratat de drept comercial..., op. cit., p. 54. [br_fnoteDOWN 22] Ibidem. [br_fnoteDOWN 23] Așa cum bine s-a considerat în literatura de specialitate, dispozițiile art. 327 și urm. C. pr. civ., trebuie coroborate cu dispoziției art. 264 C. pr. civ., care reglementează rolul instanței în ceea ce privește operațiunea de analiză a probelor. Astfel, „instanța va examina probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor. (2) În vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare.” A se consulta, B.S. Gavrilă, Utilitatea mijloacelor de probă digitale în stabilirea adevărului judiciar, în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 1/2020; articolul poate fi consultat în integralitate la adresa https://sintact.ro/#/publication/151018027?cm=URELATIONS [br_fnoteDOWN 24] V.M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, Drept procesual civil, ediție revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2023, p. 481. [br_fnoteDOWN 25] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ediția a 5-a, revăzută și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2020, pp. 603-605. [br_fnoteDOWN 26] Facem trimitere la opinia exprimată în I.I. Neamț, Scurte considerații referitoare la probațiunea în litigiile izvorâte din contractele de e-Commerce, în Revista Română de Drept Privat nr. 1/2022; articolul poate fi analizat în integralitate la adresa https://sintact.ro/#/publication/151024214?cm=URELATIONS [br_fnoteDOWN 27] Ibidem. [br_fnoteDOWN 28] De pildă, în cazul prezumției de coproprietate asupra despărțiturilor comune, art. 660 alin. (1) C. civ., stabilește că „Zidul, șanțul, precum și orice altă despărțitură între două fonduri sunt prezumate a fi în proprietatea comună a vecinilor, dacă nu rezultă contrariul din titlul de proprietate, dintr-un semn de necomunitate ori dacă proprietatea comună nu a devenit proprietate exclusivă prin uzucapiune, în condițiile legii”. Așa cum s-a susținut, în acest caz uzucapiunea nu devine ea însăși o probă, ci reprezintă în continuare o realitate juridică. A se consulta în acest sens, M. Tăbârcă, Drept procesual civil. Vol. I. Procedura contencioasă în fața primei instanțe. Procedura necontencioasă judiciară. Procedurile speciale, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 386. [br_fnoteDOWN 29] Prezumțiile relative nu stabilesc situații definitive, imposibil de pus în discuție, de corectat sau infirmat. Acestea pot fi combătute, așadar, prin proba contrară. În completare, a se consulta și I. Leș, D. Ghiță (Coord.), Tratat de drept procesual civil. Volumul I. Principii și instituții generale. Judecata în primă instanță, ed. a 2-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2020, pp. 635-636. [br_fnoteDOWN 30] În acord cu una dintre opiniile formulate în doctrina de specialitate, o prezumție absolută este consacrată la art. 2556 C. civ., chiar dacă legiuitorul nu o califică în niciun fel, în sensul că prezumția nu poate fi înlăturată cu nicio altă probă. Intitulat marginal „Prezumția efectuării în termen a actelor”, art. 2556 C. civ. prevede că „actele de orice fel se socotesc făcute în termen, dacă înscrisurile care le constată au fost predate oficiului poștal sau telegrafic cel mai târziu în ultima zi a termenului până la ora când încetează în mod obișnuit activitatea la acel oficiu”. Dispozițiile acestui text se aplică (deci prezumția operează) conform art. 205^2 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil, în cazul în care înscrisurile au fost predate prin scrisoare recomandată la oficiul poștal sau telegrafic ori la un serviciu de curierat rapid sau la un serviciu specializat de comunicare, înființate potrivit legii. Ca atare, odată dovedit faptul vecin și conex al predării înscrisurilor (care constată actele) la oficiul poștal sau telegrafic ori la serviciul de curierat rapid sau la serviciul specializat de comunicare, în condițiile menționate, se presupune efectuarea în termen a actelor (indiferent că termenul este stabilit pe ani, pe luni, pe săptămâni, pe zile sau pe ore), nefiind posibilă dovada contrară a faptului că, în realitate, actele nu ar fi fost efectuate în termen. Pentru a observa în detaliu argumentele aduse opiniei prezentate, a se consulta V. Marcusohn, C.I. Drimer, M. Fodor, Prezumția ca mijloc de probă în procesul civil, cu referire specială la prezumțiile legale, în Revista Dreptul nr. 2/2018; articolul poate fi consultat în integralitate la adresa https://sintact.ro/#/publication/151019023?cm=URELATIONS [br_fnoteDOWN 31] În literatura de specialitate s-a reținut că „prezumțiile absolute, neadmițând posibilitatea înfrângerii lor, creează imaginea unor adevăruri absolute, imuabile, dobândite odată și pentru totdeauna și impuse tuturor prin forța unei rostiri legiuitoare”. A se vedea, E. Huruba, Decizii ale Curții Constituționale. Decizia nr. 137 din 4 iunie 2020 a Curții Constituționale, în Revista Română de Executare Silită nr. 3/2020; articolul poate fi consultat în integralitate la adresa https://sintact.ro/#/publication/151020585?cm=URELATIONS [br_fnoteDOWN 32] V.M. Ciobanu, M. Nicolae (Coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentat și adnotat. Vol. I. art. 1-526, ed. a 2-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 1013. [br_fnoteDOWN 33] G. Boroi (Coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole. Vol. I. Art. 1-455, ediția a 2-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 779. [br_fnoteDOWN 34] În practica judiciară s-a reținut că „elementele la care s-a raportat instanța de fond pentru a prezuma că la data de 30.08.2019 nu ar fi fost atins stadiul de construcție necesar pentru plata celei de-a doua tranșe din preț nu au greutatea și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins astfel încât instanța să fi putut să aplice o astfel de prezumții judiciară, conform art. 329 C. pr. civ.”. A se vedea, C.A. Timișoara, dec. nr. 688/2021 din 17.11.2021; decizia poate fi accesată în integralitate la adresa https://sintact.ro/#/jurisprudence/535875023/1/decizie-nr-688-2021-din-17-nov-2021-curtea-de-apel-timisoara-actiune-in-constatare-litigii-cu...?cm=URELATIONS [br_fnoteDOWN 35] Cu privire la acest aspect, în practica judiciară s-a reținut că „din modalitatea de redactare a clauzei privind dobânda de referință variabilă, ținând seama de caracterul său echivoc, nu se poate reține că banca a acționat în mod corect față de consumatorul aflat deja într-o poziție dezavantajoasă din punct de vedere al negocierii. Cu atât mai puțin nu se poate prezuma - în mod rezonabil și în condițiile art. 329 C. pr. civ. - că recurenții-reclamanți ar fi acceptat o astfel de clauză în ipoteza negocierii individuale, cu atât mai mult cu cât modificarea procentului dobânzii și formula de calcul nu au fost aduse la cunoștința celor care s-au obligat să o achite. Pe cale de consecință, dezechilibrul creat este în mod vădit în detrimentul consumatorului sens în care, rezultă și nerespectarea cerinței bunei-credințe, împrejurare în care Curtea urmează să aprecieze că modalitatea în care a operat modificarea contractului în ceea ce privește dobânda prevăzută în cuprinsul art. 4 alin. (2) din contract este una abuzivă”. A se vedea C.A. Cluj, decizia nr. 551/2021 din 15.11.2021; decizia se poate accesa în integralitate la adresa https://sintact.ro/#/jurisprudence/535780222/1/decizie-nr-551-2021-din-15-nov-2021-curtea-de-apel-cluj-actiune-in-constatare-litigii-cu...?cm=URELATIONS [br_fnoteDOWN 36] Cu privire la îndeplinirea primei condiții, putem observa ca în practica judiciară, într-o cauză, s-a reținut că „deși privind aducerea la cunoștință a reclamantei despre vicii, din interogatoriul său rezultă că reclamanta neagă situația, iar la ultimul termen pârâta a depus extras din aplicația „whatsapp” din care reiese o conversație telefonică privind pierderi cantitative ale mărfurilor. Deși poate naște prezumția judiciară că a avut loc această conversație, coroborată cu celelalte înscrisuri și proba testimonială, instanța îi mărginește efectele și, în temeiul art. 329 C. pr. civ., apreciază că pârâta a făcut demersuri spre a aduce la cunoștință reclamantei nemulțumirile sale, dar nu se poate estima data la care a avut loc aceasta și deci care ar fi momentul la care reclamantei i s-a adus la cunoștință critica pârâtei privind neîndeplinirea obligației reclamantei de a preda bunuri în stare corespunzătoare să fie folosite scopului contractului. A se vedea, Jud. Brașov, sentința din 27.06.2022; sentința se poate accesa în integralitate la adresa https://sintact.ro/#/jurisprudence/553682889/1/decizie-nr-rj-eeede-9295-2022-din-27-iun-2022-judecatoria-brasov-pretentii-litigii-cu-profesionistii?cm=URELATIONS [br_fnoteDOWN 37] Jud. Băilești, sentința din 08.02.2024; sentința se poate accesa în integralitate la adresa https://sintact.ro/#/jurisprudence/553904180/1/sentinta-nr-rj-396-g-64663-2024-din-08-feb-2024-judecatoria-bailesti-cerere-de-valoare-redusa...?cm=URELATIONS [br_fnoteDOWN 38] Jud. Timișoara, sentința din 10.01.2024; sentința poate fi accesată în integralitate la adresa https://sintact.ro/#/jurisprudence/553899268/1/sentinta-nr-rj-ded-466523-2024-din-10-ian-2024-judecatoria-timisoara-pretentii-litigii-cu...?cm=URELATIONS [br_fnoteDOWN 39] Jud. Satu Mare, sentința din 18.04.2023; sentința se poate accesa în integralitate la adresa https://sintact.ro/#/jurisprudence/553810054/1/sentinta-nr-rj-g-869-e-872-g-2023-din-18-apr-2023-judecatoria-satu-mare-pretentii-litigii-cu...?cm=URELATIONS [br_fnoteDOWN 40] Jud. Timișoara, sentința din 13.04.2022; sentința se poate consulta în integralitate la adresa https://sintact.ro/#/jurisprudence/553743742/1/sentinta-nr-rj-g-89634-g-72-2022-din-13-apr-2022-judecatoria-timisoara-obligatia-de-a-face...?cm=URELATIONS [br_fnoteDOWN 41] Tot în practica judiciară, s-a reținut că, în ceea ce privește dovada plății, aceasta se face cu orice mijloc de probă, astfel că, în cauză, s-a apreciat că din coroborarea probelor administrate, înscrisuri, interogatoriu și prezumții simple care operează în cauză, conform dispozițiilor art. 327 raportat la art. 329 C. pr. civ., rezultă că, în condițiile inserării mențiunii din cuprinsul înscrisului contractul de cesiune nr. 6 din 06.09.2018 referitoare la lipsa oricărei pretenții față de societate și asociați a cedentului, acest înscris dovedește plata anterioară de către cesionar către cedent a contravalorii părților sociale cedate. A se vedea, C.A. Pitești, dec. din 25.03.2022; decizia se poate accesa în integralitate la adresa https://sintact.ro/#/jurisprudence/553847730/1/decizie-nr-rj-86289753-e-2022-din-25-mar-2022-curtea-de-apel-pitesti-rezolutiune-contract-litigii...?cm=URELATIONS [br_fnoteDOWN 42] Art. 309 alin. (3) C. pr. civ. [br_fnoteDOWN 43] Conform art. 310 C. pr. civ., „se socotește început de dovadă scrisă orice scriere, chiar nesemnată și nedatată, care provine de la o persoană căreia acea scriere i se opune ori de la cel al cărui succesor în drepturi este acea persoană, dacă scrierea face credibil faptul pretins. Constituie început de dovadă scrisă și înscrisul, chiar nesemnat de persoana căreia acesta i se opune, dacă a fost întocmit în fața unui funcționar competent care atestă că declarațiile cuprinse în înscris sunt conforme celor făcute de acea persoană. Începutul de dovadă scrisă poate face dovada între părți numai dacă este completat prin alte mijloace de probă, inclusiv prin proba cu martori ori prin prezumții. În completarea informațiilor, recomandăm a se consulta și I. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă. Comentarii pe articole. Volumul I. Articolele 1-621, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 425. [br_fnoteDOWN 44] I. Leș, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2022, p. 574. [br_fnoteDOWN 45] Art. 309 alin. (5) C. pr. civ. [br_fnoteDOWN 46] V.M. Ciobanu, M. Nicolae, Noul Cod de procedură..., op. cit., pp. 1013-1014. [br_fnoteDOWN 47] V.M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, Drept procesual..., op. cit., p. 485. [br_fnoteDOWN 48] C.A. București, dec. din 03.04.2023; decizia se poate accesa în integralitate la adresa https://sintact.ro/#/jurisprudence/553807291/1/decizie-nr-rj-39-d-94-ee-3-e-2023-din-03-apr-2023-curtea-de-apel-bucuresti-pretentii-litigii-cu...?cm=URELATIONS

12. Persoanele care au capacitate succesorală

Prezentul articol analizează categoriile de persoane care dețin capacitate succesorală în dreptul român. Așasar, autoarea examinează normele aplicabile persoanelor în viață sau dispărute, statutul copiilor concepuți ori al embrionilor, precum și limitele capacității succesorale a persoanelor juridice.

13. Posesia între stare de fapt și mecanism juridic. Notarea posesiei și problema diferențelor de suprafață în legea nr. 7/1996

În măsura în care transmisiunile succesive de posesie au ca finalitate evidentă eludarea regimului special, ele trebuie analizate prin prisma principiului fraus omnia corrumpit și a caracterului imperativ al normelor privind circulația terenurilor

14. Disponibilitatea – cauză a apariției dreptului

Prezentul articol analizează dreptul ca fiind un mecanism de disponibilizare reciprocă între individ și colectivitate. Astfel, autorii propun redefinirea raportului juridic ca o justificare permanentă a echilibrului dintre libertatea personală și interesul general, eliminând conceptul de dominație din fundamentul dreptului.

15. (Im)posibilitatea interzicerii exercitării unei funcții elective prin măsura preventivă a controlului judiciar

Potrivit art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală: „Organul judiciar care a dispus măsura poate impune inculpatului ca, pe timpul controlului judiciar, să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligații: (...) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfășoare activitatea în exercitarea căreia a săvârșit fapta”.

16. Efectele stabilirii cauțiunii aplicate persoanei juridice aflate în procedura insolvenței în ipoteza art. 493 cod procedură penală

Așa cum precizam anterior, nu există o sancțiune pentru neplata cauțiunii pe parcursul procesului penal, motiv pentru care am calificat deja obligația de a achita cauțiunea ca fiind o obligație naturală.

17. Câteva considerații asupra unei decizii a Curții Europene a Drepturilor Omului sau despre datoria conjugală și libertatea corpului

Prezentul articol analizează decizia pronunțată în anul 2025 de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a statuat că libertatea sexuală are prevalență absolută asupra îndatoririlor conjugale. Astfel, autoarea critică această jurisprudență, susținând că absolutizarea refuzului intimității subminează însăși instituția căsătoriei și scopul ei.

18. Noțiunea de locuință a familiei reflectată în jurisprudența CEDO și CJUE

Prezentul articol analizează regimul juridic al locuinței familiei din perspectiva jurisprudenței CJUE și CEDO. Astfel, autoarea evidențiază conformitatea procedurii civile române cu standardele europene și subliniază eficiența contestației la executare ca remediu pentru consumatori împotriva clauzelor abuzive.

19. Culisele creațiilor vestimentare: despre inspirație, artă, libertatea de exprimare artistică și drepturi de proprietate intelectuală

Cu toate acestea, nu trebuie exclusă nici posibilitatea unui cumul de protecție în cazul creațiilor vestimentare, acestea putând fi protejate atât ca modele industriale, dacă îndeplinesc cerințele caracterului de noutate și a caracterului individual, dar și prin drepturi de autor, dacă amprenta personală a creatorului conferă și originalitate unei asemenea creații vestimentare.

20. Ascultarea minorului – probă în litigiile de dreptul familiei

1. Ascultarea obligatorie a minorului[br_fnoteUP 1]

1.1. Dispoziții legale incidente Potrivit dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Constituția României republicată[br_fnoteUP 2]  copiii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor lor. Potrivit dispozițiilor art. 6 lit. h) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată[br_fnoteUP 3] (în continuare denumită Legea nr. 272/2004) respectarea și garantarea drepturilor copilului se realizează conform următoarelor principii: ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate. Potrivit dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 272/2004 - „(1) Copilul capabil de discernământ are dreptul de a-și exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl privește. (2) În orice procedură judiciară sau administrativă care îl privește, copilul are dreptul de a fi ascultat. Este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani. Cu toate acestea, poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă apreciază că audierea lui este necesară pentru soluționarea cauzei. (3) Dreptul de a fi ascultat conferă copilului posibilitatea de a cere și de a primi orice informație pertinentă, de a fi consultat, de a-și exprima opinia și de a fi informat asupra consecințelor pe care le poate avea opinia sa, dacă este respectată, precum și asupra consecințelor oricărei decizii care îl privește. (4) În toate cazurile prevăzute la alin. (2), opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare și li se va acorda importanța cuvenită, în raport cu vârsta și cu gradul de maturitate a copilului. (5) Orice copil poate cere să fie ascultat conform dispozițiilor alin. (2) și (3). În caz de refuz, autoritatea competentă se va pronunța printr-o decizie motivată. (6) Dispozițiile legale speciale privind consimțământul sau prezența copilului în procedurile care îl privesc, precum și prevederile referitoare la desemnarea unui curator, în caz de conflict de interese, sunt și rămân aplicabile. Dispoziții similare care reglementează aceleași drepturi pentru copilul care a împlinit vârsta de 10 ani sunt identificate în cadrul art. 264 C. civ.[br_fnoteUP 4] Totodată, a fost adoptată și Convenția Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului[br_fnoteUP 5] care la art. 12 prevede faptul că, copiii au dreptul de a-și exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îi privește. Adulții ar trebui să îi asculte pe copii și țină cont de părerile acestora. Prin urmare, se poate lesne observa faptul că, în legislația noastră, este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit 10 ani, în procedurile administrative sau judiciare care îl privesc. Însă, autoritatea care instrumentează cauza, în măsura în care apreciază că ar fi necesar și oportun, poate să procedeze și la ascultarea unui copil sub vârsta de 10 ani. Explicația faptului că este obligatorie ascultarea minorilor care au împlinit 10 ani constă în demonstrarea științifică că în lobii parentali, care se ocupă de înțelegerea spațială, materia cenușie atinge, în medie, volumul maxim în jurul vârstei de 10 ani la fete și 11 ani jumătate la băieți; în lobii frontali, care se ocupă de funcții superioare ca gândirea, la 11 ani la fete și 12 ani la băieți; iar în lobii temporali, care contribuie la limbaj, în jurul vârstei de 16 ani și la băieți, și la fete. Dedesubtul cortexului, volumul de materie cenușie al nucleului caudal - componentă a ganglionilor bazali, implicați în controlul mișcărilor și tonusului muscular și în medierea funcțiilor cognitive superioare, a atenției și emoțiilor - atinge apogeul la 7 ani jumătate la fete și 10 ani la băieți[br_fnoteUP 6]. 1.2. Natura litigiilor în care pot sau trebuie să fie ascultați minorii Sintetizând dispozițiile legale anterior expuse, rezultă că minorii pot fi ascultați în orice litigiu de dreptul familiei, litigii în care primează interesul lor superior, respectiv exercitarea autorității părintești, după intervenirea desfacerii căsătoriei între părinți sau separarea acelora care locuiau în concubinaj, stabilirea unui program de legături personale al părintelui nerezident cu minorul, obligarea părintelui nerezident la plata unei pensii de întreținere, suplinirea acordului unui părinte necesar pentru înscrierea acestuia la diverse activități (sportive, educative, psihologice etc.) sau programe (grădiniță, școală etc.), adopție. Astfel, copilul are posibilitatea de a solicita și de a obține date și informații în legătură cu deciziile care îl privesc, potrivit cu vârsta sa și cu gradul de maturitate al acestuia. 1.3. Ascultarea minorului. Momentul oportun În cadrul litigiilor de dreptul familiei, probatoriul administrat este unul vast. Însă, preponderent, din practica de până acum, am observat că instanțele încuviințează și administrează proba cu înscrisuri, testimonială, cu interogatoriul părților, efectuarea anchetelor sociale la domiciliile părților, mijloace materiale de probă, constând în înregistrări video sau fotografii și ascultarea minorului. Consider că ar fi utilă și emiterea unei adrese, către unitatea de învățământ frecventată de minorul ce urmează a fi ascultat, pentru a se înainta la dosarul cauzei o fișă pedagogică din care să rezulte înclinațiile, preocupările și rezultatele școlare pe care acesta le are. Cu privire la ancheta socială, aceasta este un instrument al judecătorului pentru a face ca orice decizie pe care acesta trebuie să o ia în cadrul proceselor de dreptului familiei să fie bazată pe o înțelegere clară a nevoilor tuturor persoanelor implicate. În general, acest instrument evaluează relația dintre părinți și copii, necesitățile acestora, precum și rezultatele și efectele divorțului asupra lor. Ancheta poate include ședințe, analize ale circumstanțelor, interviuri și alte instrumente de evaluare și testare cu impact ridicat pe diferite aspecte ale relației dintre membrii familiei. Potrivit dispozițiilor art. 229 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil[br_fnoteUP 7] până la reglementarea prin lege a organizării și funcționării instanței de tutelă: (...) b) raportul de anchetă psihosocială prevăzut de Codul civil este efectuat de autoritatea tutelară, cu excepția anchetei prevăzute la art. 508 alin. (2), care se efectuează de direcția generală de asistență socială și protecția copilului; c) autoritățile și instituțiile cu atribuții în domeniul protecției drepturilor copilului, respectiv a persoanei fizice continuă să exercite atribuțiile prevăzute de reglementările în vigoare la data intrării în vigoare a Codului civil, cu excepția celor date în competența instanței de tutelă. Ancheta socială ar trebui să debuteze cu intervievarea ambilor părinți ai minorului și trebuie să răspundă la întrebări referitoare la situația familială a minorului, relațiile acestuia cu părinții și posibilitățile de dezvoltare reală ale acestuia. Mai mult, evaluatorul sau anchetatorul ar trebui să efectueze și alte teste și instrumente de evaluare. Aceste teste i-ar permite evaluatorului să obțină o imagine mai clară a stării și a echilibrului relațiilor în cadrul familiei din care provin persoanele implicate în procesul referitor la minor, respectiv că minorii implicați, părinții, alte persoane apropiate minorilor nu se confruntă cu probleme de sănătate mentală, cum ar fi depresia, anxietatea sau abuzul de substanțe, care să afecteze relațiile între aceștia sau dezvoltarea minorului implicat în litigiu. Raportul final al anchetei psihosociale ar trebui să includă informații despre comportamentul anterior și actual al copilului și parentajul acestuia, gradul de cooperare între părinți în legătură cu exercitarea autorității părintești asupra copilului și nevoile sale, precum și evaluarea impactului litigiului asupra acestora. Raportul poate servi drept bază pentru soluționarea diverselor dispute care pot apărea sau poate fi utilizat de judecător pentru a lua decizii adecvate în privința autorității părintești asupra copiilor sau a partajării bunurilor. Raportul poate de asemenea include informații despre orice alte situații care ar putea afecta circumstanțele sau potențialul oricărei persoane implicate în litigiu. Însă, studiind rapoartele de anchetă socială efectuate în dosarele instrumentate până acum, am constatat faptul că acestea sunt destul de sumare, fără o analiză atentă asupra nevoilor copilului. În principal, evaluatorii descriu în detaliu locuințele părților implicate și mult mai puțin se apleacă asupra relațiilor de familie și asupra stării psihice în care se află minorul. Apreciez că aceste rapoarte de anchetă socială ar trebui întocmite de psihologi cu experiență, care să poată surprinde starea mentală în care minorul se află, natura relațiilor pe care acesta le are cu părinții, bunicii sau alte persoane cu care conviețuiește. Prin Legea nr. 123/2024 pentru modificarea și completarea Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului[br_fnoteUP 8], au fost instituite mai multe obligații în sarcina judecătorilor. Astfel, potrivit art. 140^3 alin. (5) din Legea nr. 272/2004, modificată, ascultarea copilului va avea loc după ce au fost administrate toate celelalte probe. Din punctul meu de vedere, este o reglementare foarte utilă și eficientă. Procedând în această manieră, judecătorul învestit cu soluționarea cauzei, va deține mult mai multe informații despre dosarul pe care îl are de instrumentat și îl poate completa cu date utile prin ascultarea minorului, astfel încât soluția pronunțată să fie dată în concordanță cu principiul interesului superior al copilului. Acest lucru este permis de dispozițiile art. 260 alin. (1) C. pr. civ.[br_fnoteUP 9] care prevăd că administrarea probelor se face în ordinea stabilită de instanță. Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 123/2024, fiecare judecător aprecia, de la caz la caz, când procedează la ascultarea copilului, însă, la acest moment, audierea acestora în cadrul procedurii judiciare se va realiza în mod obligatoriu ulterior administrării probelor din dosar, ca ultimă etapă a cercetării judecătorești.

2. Judecătorul învestit să asculte minorul. Obligațiile și atribuțiile judecătorului

2.1. Judecătorul învestit cu soluționarea litigiilor de dreptul familiei Potrivit art. 94 pct. 1 C. pr. civ. judecătoriile judecă, în primă instanță, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani: cererile date de Codul civil în competența instanței de tutelă și de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel. Codul civil prevede instituirea instanței de tutelă și de familie ca formațiune jurisdicțională competentă în materia ocrotirii persoanelor fizice și a familiei[br_fnoteUP 10]. Potrivit dispozițiilor art. 229 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil organizarea, funcționarea și atribuțiile instanței de tutelă și de familie se stabilesc prin legea privind organizarea judiciară. Iar, potrivit dispozițiilor art. 43 alin. (1) din Legea nr. 303/2022 privind organizarea judiciară în raport cu natura și numărul cauzelor, în cadrul judecătoriilor se pot înființa secții sau completuri specializate, iar potrivit alin. (2) în cadrul judecătoriilor se vor organiza secții sau completuri specializate pentru minori și familie. Prin urmare, apreciez că este obligatoriu a fi înființate secții sau completuri specializate pentru minori și familie, întrucât natura acestor litigii este mult mai delicată și sensibilă față de un litigiu de drept civil, fiind implicați minori ce trebuie ascultați, iar dezideratul este ca gradul de traumatizare al acestora să fie redus la minim. 2.2. Obligațiile judecătorului Instituirea instanței de tutelă în Noul Cod civil are ca scop nu numai îndeplinirea de către această instanță specială a unor importante atribuții în materia ocrotirii persoanei fizice, ci și în implicarea instanței în luarea unor decizii sau soluționarea unor probleme legate de viața persoanei fizice, în general, pe tot parcursul și în toate etapele existenței acesteia[br_fnoteUP 11]. Având în vedere importanța identificării cât mai rapide a soluțiilor optime pentru problemele cu care persoana fizică se poate confrunta în diferite etape ale vieții sale, alin. (2) al art. 107 C. civ. prevede că instanța de tutelă soluționează de îndată cererile având ca obiect aspecte legate de ocrotirea persoanei fizice. Textul reprezintă, astfel, o circumstanțiere a unui principiu fundamental al procesului civil, preluat, de altfel, și în art. (6) C. pr. civ., și anume acela al dreptului la un proces echitabil, desfășurat într-un termen optim și previzibil[br_fnoteUP 12]. Din punctul meu de vedere, magistratul repartizat pe o secție sau complet specializat pentru minori și familie, trebuie instruit special pentru a putea asculta un copil, indiferent de vârsta pe care acesta o are, și a obține informații pertinente și utile în soluționarea dosarului. Totodată, apreciez că această instruire a magistratului specializat ar reduce traumele pe care copiii le au în urma interacțiunii cu judecătorul, întrucât pentru minor acesta este o autoritate superioară, o terță persoană care intervine în viața sa privată. Or, rolul nostru este de a decide în problemele ce îl privesc pe minor în acord cu interesul său superior. Nu în ultimul rând, este necesară distincția între dreptul copilului de a fi ascultat și măsura în care opinia sa este respectată: legea nu instituie obligația autorităților administrative sau judiciare de a decide conform dorințelor copilului, ci obligația acestora de a ține seama (și) de opinia copilului, cu moderația cuvenită în raport de vârsta și gradul său de maturitate, urmând ca măsura dispusă în privința copilului să exprime interesul superior al acestuia[br_fnoteUP 13]. Prin Legea nr. 123/2024, care completează și modifică Legea nr. 272/2004, au fost reglementate o serie de noi obligații în sarcina judecătorilor. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 140^3 alin. (1) din acest act normativ în cauzele în care urmează să fie dispuse măsuri cu privire la copilul minor, altele decât cele prevăzute la art. 133, instanța de judecată procedează la ascultarea minorului doar cu participarea unui psiholog din cadrul direcției generale de asistență socială și protecția copilului, iar potrivit alin. (5) ascultarea minorilor în cadrul procedurii judiciare se va realiza în mod obligatoriu ulterior administrării probelor din dosar, ca ultimă etapă a cercetării judecătorești. Opinia minorului are valoarea probatorie a unei prezumții relative. Iar, potrivit dispozițiilor art. 140^2 din Legea nr. 272/2024, modificată, atunci când instanța de judecată este învestită cu o cerere de ordonanță președințială în care urmează a fi dispuse măsuri cu privire la copil, altele decât cele prevăzute la art. 133, termenul maxim de soluționare este de 30 de zile de la data introducerii cererii de chemare în judecată. 2.3. Atribuțiile judecătorului În opinia mea, copiii sunt cei care resimt cel mai puternic efectele negative ale divorțului sau ale unei separări, fiind afectați în viitor, atât fizic, cât și psihic, emoțional și uneori chiar și financiar. Judecătorul apelează la procedeul ascultării minorului pentru a percepe, în mod direct, viziunea acestuia asupra situației sale și asupra faptelor ce fac obiectul dosarului. Astfel, minorul își poate exprima opinia cu privire la drepturile care îl privesc și i se respectă dreptul la liberă exprimare și libertate de opinie. Deși probele administrate nu au o valoare probatorie prestabilită, judecătorul, prin soluția pe care o pronunță, poate da eficiență dorinței minorului expuse cu ocazia ascultării, dacă apreciază că este în interesul său superior. Astfel, în opinia mea, judecătorul trebuie să manifeste prudență în luarea deciziilor și să aibă abilitatea de a identifica părinții cu reacții incoerente, imprevizibile, sufocanți, puțin disponibili, neliniștiți când copilul manifestă o nevoie de autonomie, indiferenți sau răuvoitori întrucât îi vor transmite minorului o stare de fragilitate internă, ceea ce va conduce la tulburări în sfera atașamentulu[br_fnoteUP 14]. [spacer style="2"]

* Articol extras din revista Pandectele Române nr. 2/2024. [br_fnoteDOWN 1] Articol prezentat în cadrul Conferinței Naționale de Dreptul Familiei: Alienarea Părintească, Violența în Familie și Remedii”, organizată de Universitatea București în parteneriat cu Wolters Kluwer România, cu sprijinul Stoica și Asociatii, 16 mai 2024. [br_fnoteDOWN 2] Publicată în M. Of. nr. 767 din data 31 octombrie 2003. [br_fnoteDOWN 3] Publicată în M. Of. nr. 159 din 3 mai 2014. [br_fnoteDOWN 4] Publicat în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011 - Legea nr. 287/2009 privind Codul civil. [br_fnoteDOWN 5] România a ratificat Convenția prin adoptarea Legii nr. 18/1990, publicată în M. Of. nr. 314 din 13 iunie 2001. [br_fnoteDOWN 6] Diane E. Papalia, Sallz Wendkos Olds, Ruth Duskin Feldman, Dezvoltarea umană, Editura Trei, ed. a XI-a, p. 285. [br_fnoteDOWN 7] Publicată în M. Of. nr. 409 din 6 octombrie 2011. [br_fnoteDOWN 8] Publicată în M. Of. nr. 414 din 7 mai 2024. [br_fnoteDOWN 9] Publicat în M. Of. nr. 247 din 4 octombrie 2015 - Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. [br_fnoteDOWN 10] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a 5-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, 2020, p. 228. [br_fnoteDOWN 11] Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod Civil, comentariu pe articole, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 129. [br_fnoteDOWN 12] Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, op. cit., p. 130. [br_fnoteDOWN 13] Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, op. cit., p. 130. [br_fnoteDOWN 14] Stephane Clerget, Criza adolescentului. Căi de a o depăși cu succes, Editura Trei, p. 110.

Judecătorul care trebuie să procedeze la ascultarea unui copil, indiferent de vârsta acestuia, trebuie să cunoască foarte bine, în primul rând, piesele dosarului. Potrivit dispozițiilor art. 226 C. pr. civ. în cazul în care, potrivit legii, urmează să fie ascultat un minor, ascultarea se va face în camera de consiliu. Ținând seama de împrejurările procesului, după ce a asigurat prezența unui psiholog din cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecției Copilului [art. 140^3 alin. (1) din Legea nr. 272/2004], instanța hotărăște dacă părinții, tutorele sau alte persoane vor fi de față la ascultarea minorului. De asemenea, judecătorul trebuie să se aplece asupra situației familiale a copilului, ce rezultă din declarațiile părților, ale martorilor și din raportul de anchetă socială, cu alte cuvinte studierea temeinică a dosarului. Totodată, consider că un judecător repartizat pe un complet sau secție specializată de dreptul familiei trebuie să studieze individual intens despre creșterea și dezvoltarea psihologică a minorului, prin participarea la seminarii sau cursuri. Procedând în această manieră, judecătorul poate să adreseze întrebări relevante și utile soluționării cauzei, să obțină date și informații pertinente pentru soluționarea cauzei și reducerea sau înlăturarea unei experiențe traumatice pentru copil. Practic, utilizarea procedurii de ascultare a minorului dă eficiență dreptului fundamental al copilului de liberă exprimare, consacrat și de Convenția ONU privind drepturile copilului și se asigură respectarea principiului interesului superior al copilului. Dreptul de a fi ascultat, potrivit Codului civil, înseamnă atât dreptul de a-și exprima opinia, dar și de a primi alte informații în funcție de vârsta și gradul de maturitate pe care îl are, precum și de a fi informat asupra consecințelor pe care îl are luarea oricărei decizii în privința sa. Potrivit art. 13 din Convenția Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului minorii au dreptul de a se exprima liber și de a primi și comunica informații despre ceea ce învață, gândesc sau simt, în formă orală, scrisă, tipărită sau artistică ori prin orice alte mijloace, cu excepția cazului în care prin aceasta încalcă drepturile altor persoane. Opinia și dorințele minorului prezintă relevanță, în special, în litigiile ce țin de locuința acestuia după divorț, exercitarea autorității părintești (de regulă, aceasta se exercită în comun), programul de vizitare (cât de des dorește să se vadă cu părintele la care nu locuiește în funcție de gradul de atașament, necesități etc). S-a demonstrat științific faptul că sabotorii conversației cu un adolescent ar putea fi: intervenția prea rapidă în conversație, fără stabilirea relației de încredere; comunicarea unor presupuneri despre cum se simte sau s-a simțit; limbajul vag - preadolescenților le plac detaliile; comunicarea în termeni absoluți (de exemplu: toată lumea, doar, complet, exact, întotdeauna sau niciodată); expunerea unor amenințări; folosirea de hiperbole; conversațiile lungi[br_fnoteUP 15]. În ceea ce privește mintea, starea de sintonie este descrisă ca având calitățile care denotă coerența: conexiune, deschidere, armonie, angajament, receptivitate, emergență, caracter noetic, compasiune și empatie. Sintonia creează coerență mintală[br_fnoteUP 16].

3. Scurte considerații privind dezvoltarea creierului uman

În perioada adolescenței, creierul uman suferă niște transformări majore de a căror echilibru depinde viața adultului care va fi responsabil, implicat, echilibrat psihic, fizic și emoțional. Aceste transformări nu apar toate o dată, ci pe etape de vârstă[br_fnoteUP 17]. În comparație cu masa corpului nostru, creierul uman este de trei ori mai mare decât al rudelor noastre cele mai apropiate. Acest enorm organ e dureros și dificil de creat, scump de construit și, chiar și în stare de repaos, consumă 20% din energia corpului, deși nu reprezintă decât doi la sută din greutatea lui. Trebuie să existe un motiv pentru o investiție atât de mare în evoluție (Susan Blakemore)[br_fnoteUP 18]. Piaget a postulat că raționamentul moral se dezvoltă în trei stadii. Copiii trec treptat de la un stadiu la altul, la vârste diferite. Primul stadiu (aproximativ de la 2 la 7 ani, corespunzător stadiului preoperațional) se bazează pe supunerea rigidă față de autoritate. Întrucât sunt egocentrici, copiii nu-și pot imagina mai mult de o modalitate de a privi o chestiune morală. Ei cred că regulile nu pot fi adaptate sau schimbate, că purtarea este fie corectă, fie greșită și că orice greșeală merită --pedepsită, indiferent de situație. Al doilea stadiu (de la 7-8 la 10-11 ani, corespunzător stadiului operațiunilor concrete) este caracterizat de o flexibilitate în creștere. Pe măsură ce interacționează cu mai mulți oameni și intră în contact cu o gamă mai largă de puncte de vedere, copiii încep să renunțe la ideea că există un stadiu unic și absolut de corectitudine și greșeală și să-și formeze propriul simț al dreptății, pe baza justeții sau a tratamentului egal pentru toți. Fiindcă pot să ia în calcul mai multe aspecte ale unei situații, pot emite judecăți morale mai subtile. În jurul vârstei de 11-12 ani, când devin capabili de raționament formal, începe al treilea stadiu al dezvoltării morale. Credința că toți ar trebui tratați în mod egal lasă locul idealului de echitate, de a lua în calcul circumstanțele specifice. Astfel, un copil ar trebui raportat la un standard moral mai puțin restrictiv decât copilul de 10 ani care face același lucru. Este important ca judecătorul care ascultă minorul să utilizeze un vocabular adecvat vârstei acestuia, pentru a se asigura că a înțeles întrebările adresate. Astfel cum s-a demonstrat științific, la 8 ani majoritatea copiilor pot să interpreteze corect prima frază, iar la 9 ani pot practic toți. La această vârstă, ei urmăresc sensul propoziției ca întreg, în loc să se concentreze numai pe ordinea cuvintelor[br_fnoteUP 19]. Chiar dacă calitatea relatărilor oferite de copii este influențată de un număr de factori care țin de copii și de evenimentele pe care le-au trăit, modurile în care investigatorii se comportă și încearcă să obțină informații sunt esențiale[br_fnoteUP 20].

4. Protocolul NICHD - Institutul Național de Sănătate a Copiilor și Dezvoltare Umană. Aplicabilitatea în procesele de dreptul familiei

Protocolul NICHD a fost elaborat pentru a-i ghida pe investigatori să folosească întrebări și tehnici care maximizează cantitatea de informații obținută prin reactualizarea liberă[br_fnoteUP 21]. Acest protocol a fost elaborat pentru a fi utilizat în special în cauzele penale în care sunt cercetate infracțiunile în care se prezumă că minorii cu vârste cuprinse între 4-12 ani au fost victime ale abuzului sexual. Acesta este unul dintre instrumentele cele mai des folosite la nivel internațional, fiind util pentru orice interacțiune cu un copil. Cele mai importante avantaje prin folosirea acestui instrument sunt: integrează cunoștințele recente privind caracteristicile dezvoltării copilului, mai ales, funcționarea memoriei; instrument detaliat, concret, ușor de parcurs și urmărit; pus în practică în mediu adecvat reduce sau chiar anulează riscul retraumatizării copilului. Scopul acestui protocol este de a proteja minorul ascultat de o potențială traumatizare. Camerele special amenajate pentru ascultarea minorilor contribuie la crearea unei atmosfere securizate pentru minor și favorizează relatarea liberă nemaifiind necesară întreruperea copilului pentru a se consemna declarația și reducând semnificativ durata ascultării. Totodată, oferă judecătorului posibilitatea să asculte mai bine, să adopte o poziție mai propice realizării unei relații de încredere cu minorul. În ceea ce privește greșelile frecvente în ascultarea minorului, s-a concluzionat că acestea sunt ignorarea cu ușurință a fazei relatării libere; că se folosesc în exces și în mod neadecvat a întrebările specifice sau întrebări repetate cu privire la același subiect; confirmarea sau întărirea comportamentului dezirabil prin avertizarea cu pedepse sau promisiunea unor recompense. Un alt aspect ce trebuie avut în vedere este potențiala alienare parentală. Astfel, judecătorul trebuie să manifeste prudență și să sesizeze o eventuală alienare parentală, pentru a decide în acord cu interesul superior al copilului. S-a demonstrat faptul că preșcolarii sunt în mod particular cei mai influențabili. Vârsta se pare că nu determină abilitatea copiilor de a nara experiențele personale, ci, mai degrabă, ajută la înglobarea influenței mai multor factori inter-relaționați[br_fnoteUP 22]. Astfel, în prima fază, cea pre-declarativă, este important să ne prezentăm prin nume și prenume, dar și funcția noastră și să aducem la cunoștința minorului faptul că ne dorim să îl ajutăm să îi fie bine, dar avem nevoie și de ajutorul său. Ulterior, stabilim o relație de încredere cu minorul, îl întrebăm ce activități desfășoară, ce pasiuni are etc. De asemenea, îi adresăm rugămintea de a ne spune adevărul. În cea de-a două fază, cea declarativă, putem să îi comunicăm astfel acum că te cunosc mai bine, poți să îmi spui de ce te afli azi aici sau de ce crezi că te afli azi aici? Nu este indicat să folosim întrebări sugestive sau închise, cele mai utile sunt întrebările deschise. În ultima fază, cea a încheierii, putem să îl întrebăm dacă are întrebări, dacă vrea să mai adauge ceva suplimentar și să îi mulțumim pentru ajutor. Totodată, putem să deschidem un subiect neutru și să îl întrebăm Ce faci azi după ce pleci de aici ?” Cu alte cuvinte, ascultarea minorului prezintă două etape: pregătirea ascultării și ascultarea propriu-zisă. Cu privire la pregătirea ascultării, aceasta s-ar rezuma astfel: cunoașterea datelor speței (studierea probatoriului cauzei pentru a găsi elementele ce vor configura ascultarea propriu-zisă); identificarea scopului ascultării (ce anume dorește judecătorul să obțină în urma ascultării minorului); existența unui preliminar al audierii (construirea relației de încredere dintre copil și judecătorul care îl audiază are ca scop pregătirea copilului în vederea reducerii stresului asociat cu audierea ce urmează să se desfășoare. Relația de încredere poate fi obținută și prin cultivarea unei apropieri față de copil. Se poate începe prin adresarea unor întrebări de natură a detensiona, relaxa și înlătura presiunea generată de prezența copilului în instanță: „Bună ziua! Cum te numești? În ce clasă ești? La ce școală? Ce obiect îți place cel mai mult?” Pentru a capacita copilul și a-l face să se deschidă poate fi necesară utilizarea unei afirmații de genul: „Ești un băiat mare, deștept, îmi place să vorbesc cu tine pentru că pot purta o discuție interesantă.” Afirmația anterioară a avut menirea satisfacerii nevoii copilului - cu vârsta cuprinsă între 6-10 ani - de a fi tratat ca un adult, cu scopul de a obține o socializare afectivă. Consecința acestora a fost relaxarea copilului, care a intrat în dialog cu magistratul, fiind creată o atmosferă proprie pentru realizarea ascultării în condiții optime[br_fnoteUP 23]. Cu privire la ascultarea propriu-zisă, aceasta s-ar rezuma astfel: adresarea unor întrebări generale (de exemplu: știi de ce ai venit astăzi aici?); informarea minorului despre scopul pentru care a fost adus la instanță; folosirea întrebărilor deschise și relatarea liberă; concluzii. Acuratețea declarațiilor copiilor depinde mai mult de abilitățile intervievatorului decât de limitările naturale ale dezvoltării lor.

5. Aspecte de drept comparat[br_fnoteUP 24]

În Germania, în cazul în care un copil este reclamant sau pârât în cadrul unei proceduri civile, în locul copilului este audiat un reprezentant legal, de obicei părinții. Cu toate acestea, în cazul în care reclamantul minor sau pârâtul are vârsta de 16 ani, instanța poate, la discreția sa, să îl audieze pe el însuși. Procedurile în fața instanțelor de dreptul familiei, în special în chestiuni precum încredințarea și dreptul de vizită, sunt reglementate de norme specifice care sunt adaptate participării sau preocupărilor minorilor. Aceasta include, în special, obligația instanței de a asculta copilul personal, indiferent de vârsta acestuia, și de a obține o impresie personală a copilului. Audierea are loc, de obicei, fără prezența reprezentanților legali. În plus, instanța trebuie adesea să audieze Jugendamt și părinții în persoană. În cazul în care interesele copilului impun acest lucru, instanța trebuie să desemneze o asistență procedurală adecvată pentru copil. El este de asemenea menționat în mod colocvial ca „avocat al copilului” și este destinat să reprezinte interesele copilului în cadrul procedurii. În Spania, în ceea ce privește implicarea copiilor în procedurile judiciare, legislația spaniolă recunoaște dreptul minorilor de a fi audiați în orice cauză, fără discriminare bazată pe vârstă, pe criterii de handicap sau din cauza oricăror alte circumstanțe, atât în cadrul procedurilor de dreptul familiei, cât și în cele administrative, judiciare sau de mediere în care sunt implicați și care are ca rezultat pronunțarea unei hotărâri care le afectează mediul personal, familial sau social, ținând seama în mod corespunzător de opiniile lor, în funcție de vârsta și nivelul lor de maturitate. Prin urmare, copilul trebuie să primească informațiile care permit exercitarea acestui drept într-un limbaj ușor de înțeles și în formate simple și adaptate situației. Principiul „interesului superior al copilului” este primordial, reprezentând în același timp un drept material, un principiu general de interpretare și un regulament de procedură. Legislația spaniolă (Legea nr. 1/1996) prevede că orice măsură trebuie luată în interesul copilului, protejându-se în special viața privată a copilului. Ideea de bază este că interesul superior al fiecărui copil trebuie evaluat și determinat la nivel individual, luându-se în considerare toate circumstanțele care îl privesc. Deși, în general, minorii nu au capacitatea de a iniția ei înșiși acțiuni civile, legea prevede că, în cazul în care o măsură le poate afecta interesele și dacă au ajuns la un nivel suficient de maturitate, și, în orice caz, dacă au împlinit vârsta de 12 ani, aceștia ar trebui să fie audiați. În cazul separării sau al divorțului, în cursul procesului, instanța trebuie să țină seama întotdeauna de interesul superior al copilului. În Franța există personal specializat care este responsabil de dosarele în care sunt implicați minori, în special magistrații specializați de la instanțele pentru copii. Direcția Protection judiciaire de la jeunesse din cadrul Ministerului justiției și asociațiile autorizate pot interveni în procedurile în care sunt implicați minori. Minorii trebuie să fie implicați în toate deciziile care îi privesc și îi afectează, în funcție de vârsta lor și de gradul de discernământ pe care îl au.

6. Studii de caz

Divorțul este stresant pentru copii. Mai întâi, există stresul conflictului conjugal, apoi cel al despărțirii părinților, cu plecarea unuia, de obicei, tatăl. Adaptarea copilului la divorț poate depinde parțial de vârsta, maturitatea, genul, temperamentul și adaptarea sa psihosocială înaintea divorțului. Copiii mici tind să simtă mai multă anxietate din cauza divorțului, să aibă percepții mai puțin realiste despre cauzele lui și este mai probabil să dea vina pe ei înșiși, dar pot să se adapteze mai rapid decât copiii mai mari, care înțeleg mai bine ce se petrece. Copiii de vârstă școlară sunt sensibili la presiunile din partea părinților și la conflictele de loialitate și, asemenea celor mai mici, pot să se teamă de abandon sau respingere. Băieții se adaptează, de obicei, mai greu decât fetele și sunt mai susceptibili la probleme sociale și de comportament. Nu cu mult timp în urmă, oamenii de știință credeau că, la pubertate, creierul este deja complet matur. Studiile actuale de imagistică arată că creierul adolescentului este o lucrare nefinalizată. Între pubertate și vârsta de adult tânăr au loc modificări spectaculoase la nivelul structurilor cerebrale implicate în emoții, raționare, organizarea comportamentului și autocontrol[br_fnoteUP 25]. Din punctul meu de vedere este extrem de util să primim o părere din partea minorilor audiați deja, pentru a putea îmbunătăți acest procedeu al ascultării copiilor. 1. Am discutat cu o fetiță de 12 ani, care la vârsta de 11 ani a fost ascultată de către judecătorul învestit cu soluționarea cererii de divorț dintre părinții săi și trebuia să se hotărască domiciliul său, exercitarea autorității părintești, stabilirea unui program de legături personale cu părintele nerezident. Aceasta a fost ascultată în biroul judecătorului, întrucât nu exista o cameră specială de audiere a minorilor. Mi-a relatat că i-ar fi plăcut să discute cu judecătorul într-un spațiu/birou destinat ascultării minorilor. De asemenea, mi-a povestit că doamna judecător avea tonalitatea vocii mai autoritară și că aceasta i-a adresat întrebări prea scurte, că i-ar fi plăcut să îi permită să povestească mai multe despre situația sa și ceea ce își dorește. În final, mi-a relatat că nu a fost o experiență traumatizantă și că i-a plăcut că a putut să își exprime dorințele, chiar și mai succint, și că a simțit că ceea ce simte contează, prin soluția pronunțată de judecător. Sub un alt aspect, am discutat cu mai mulți colegi judecători care au ascultat minori în cadrul unor litigii de dreptul familiei și mi-au relatat că administrarea acestei probe s-a dovedit de cele mai multe ori foarte utilă. Procedând la o discuție cu minorul au putut să decidă în acord cu interesul superior al acestora, întrucât fiecare părinte are un grad ridicat de subiectivitate și poate induce, fără intenție, în eroare judecătorul. Cu cât copiii sunt mai mari, cu atât crește și lungimea, bogăția informațională și complexitatea narațiunilor acestora[br_fnoteUP 26]. 2. Am discutat cu un domn în vârstă de 49 ani care a fost ascultat în procesul divorț, la vârsta de 11 ani. Acesta mi-a relatat faptul că i s-a părut o experiență traumatizantă pentru că a fost pus să aleagă cu cine își dorește să locuiască și își iubea ambii părinți. Mi-a mai relatat că a fost audiat într-un birou al judecătorului și că apreciază că ar fi fost utilă prezența unui psiholog care să îi adreseze întrebările pe un limbaj mai accesibil pentru vârsta pe care o avea. Aceste studii de caz întăresc argumentele expuse anterior și confirmă rolul extrem de important atât al judecătorilor ce ascultă minorii, al camerelor speciale în care trebuie să se desfășoare audierea, cât și rolul psihologilor.

7. Concluzii

Concluzionând, ascultarea minorilor este un procedeu ce impune ca judecătorul învestit cu soluționarea cauzei să aibă pregătire specifică în această materie. Astfel, dată fiind importanța ascultării minorilor, în scopul respectării interesului superior al acestora, judecătorii trebuie să manifeste prudență, să cunoască foarte bine cadrul legislativ aplicabil și, mai mult decât atât, să aibă și cunoștințe de bază în materia psihologiei care să le faciliteze înțelegerea nevoilor copilului. Toate acestea se fundamentează pe fragilitatea și vulnerabilitatea minorilor, ce sunt implicați în procesele cu specific de dreptul familiei, care se finalizează, de principiu, cu despărțirea părinților acestuia. Din punctul meu de vedere, judecătorii învestiți cu astfel de litigii au rol extrem de important și trebuie tratat ca atare. [spacer style="2"]

[br_fnoteDOWN 15] Michelle Icard, 14 conversații până la 14 ani. Editura Univers, p. 48. [br_fnoteDOWN 16] Daniel Siegel, Neuroștiința fericirii. Dezvoltarea conștientă a creierului către armonie și integrare, Ed. Herald București, p. 231. [br_fnoteDOWN 17] Niculina Gheorghiță, Susține conștient adolescența. Ghid practic de psihologie cuantică, Ed. Holisterapia, Brașov, 2023; p. 43. [br_fnoteDOWN 18] Joe Dispenza, Antrenează-ți creierul. Strategii și tehnici de transformare mentală, Ed. Curtea Veche, ed. a II-a, p. 127. [br_fnoteDOWN 19] Diane E. Papalia, Sallz Wendkos Olds, Ruth Duskin Feldman, Dezvoltarea umană, Editura Trei, ed. a XI-a, p. 306. [br_fnoteDOWN 20] Michael E. Lamb, David J. La Rooy, Lindsay C. Malloy, Carmit Katz, Mărturia copilului - Cercetare psihologică și practică judiciară, Cluj-Napoca, 2018, Ed. Asociația de Științe Cognitive din România, p. 51. [br_fnoteDOWN 21] Diane E. Papalia, Sallz Wendkos, Olds. Ruth Duskin Feldman, op. cit., p. 388. [br_fnoteDOWN 22] Michael E. Lamb, David J. La Rooy, Lindsay C. Malloy, Carmit Katz, op. cit., pp. 31-32. [br_fnoteDOWN 23] Mona-Maria Pivniceru, Cătălin Luca, Ghid de audiere a copilului în proceduri judiciare, Ed. Hamangiu, București. 2009, p. 221. [br_fnoteDOWN 24] Informații de pe site-ul portalul E-justice: https://e-justice.europa.eu/35998/RO/rights_of_minors_in_court_proceedings?SPAIN&member=1 [br_fnoteDOWN 25] Diane E. Papalia, Sallz Wendkos Olds, Ruth Duskin Feldman, op. cit., p. 360. [br_fnoteDOWN 26] Michael E. Lamb, David J. La Rooy, Lindsay C. Malloy, Carmit Katz, op. cit., p. 36.