1. Ascultarea minorului și ancheta psihosocială în cauzele privind majorarea pensiei de întreținere, în lumina Deciziei nr. 36/2026 a ÎCCJ

Obligația legală de întreținere poate fi definită ca fiind îndatorirea legală de a se asigura mijloacele de trai, existentă între categoriile de persoane deter­minate de lege, în condițiile stabilite de lege...

2. Consideraţii privind Directiva 2024/2831 a Parlamentului European şi a Consiliului privind îmbunătăţirea condiţiilor de muncă în cadrul muncii pe platforme

În procesul de adaptare a soluţiilor normative la transformările generate de digitalizare dar şi de utilizarea pe scară largă a tehnologiilor bazate pe algoritmi prin folosirea sistemelor algoritmice de monitorizare şi a celor de decizie în procesul muncii, adoptarea Directivei 2024/2831 reprezintă un demers binevenit pentru că instituie în sarcina statelor membre obligaţii clare menite a‑i proteja pe cei care prestează munca pe platforme (indiferent de izvorul raportului juridic stabilit între platforma digitală de muncă şi persoana care prestează munca).

3. Libertatea de expresie a salariatului şi protecţia avertizorului în interes public

Așa cum am arătat, jurisprudența CEDO s-a dezvoltat cu privire la protecția persoanelor care semnalează amenințări la adresa interesului public sau dezvăluie informații referitoare la aceste aspecte. Având în vedere că prin Legea nr. 361/2022 domeniul de aplicare este extins și cu privire la persoane juridice de drept privat, raportarea unor informații ar putea determina consecințe negative (chiar prejudicii) pentru angajatorii din sectorul privat.

4. Utilizarea prezumțiilor judiciare în disputele dintre profesioniști

I. Sfera de cuprindere a noțiunii de „profesionist” prin raportare la calitatea procesuală în cadrul disputelor dintre profesioniști

Conform art. 3 C. civ., „Dispozițiile prezentului cod se aplică și raporturilor dintre profesioniști, precum și raporturilor dintre aceștia și orice alte subiecte de drept civil. Sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere. Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ[br_fnoteUP 1]”. Așa cum putem observa pentru a defini conceptul de „profesionist”, Codul civil apelează la noțiunea de „întreprindere”, iar în acest sens, „profesionistul” este orice persoană care exploatează o întreprindere[br_fnoteUP 2]. Așadar, exploatarea unei întreprinderi presupune printre altele: o activitate sistematic organizată, iar organizarea activității să aibă un caracter autonom și să se realizeze de una sau mai multe persoane, pe riscul lor, aceste persoane având calitatea de profesioniști[br_fnoteUP 3]. Totodată, obiectul activității îl poate reprezenta producerea de bunuri, executarea de lucrări sau prestarea de servicii. Nu în ultimul rând, scopul activității poate fi obținerea unui profit (scop lucrativ) sau realizarea unui scop non-profit (scop nonlucrativ)[br_fnoteUP 4]. De altfel, și la nivel european, Curtea de Justiției a Uniunii Europene a definit întreprinderile prin raportare la noțiunea de „entități care desfășoară o activitate economică, indiferent de statutul juridic și de modul de finanțare al acestora[br_fnoteUP 5]”. În funcție de obiectul de activitate (economic sau non economic) și de scopul acesteia (lucrativ sau nonlucrativ), întreprinderile pot fi pot fi economice (comerciale)[br_fnoteUP 6], dacă se urmărește obținerea unui profit sau civile[br_fnoteUP 7], dacă se urmărește obținerea unui scop non-profit. Prin urmare, profesionistul care exploatează o întreprindere economică are calitatea de comerciant. De altfel, dispozițiile art. 6 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil[br_fnoteUP 8], stabilesc că „referirile la comercianți se consideră a fi făcute la persoanele fizice sau, după caz, la persoanele juridice supuse înregistrării în registrul comerțului, potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 26/1990[br_fnoteUP 9] privind registrul comerțului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege”. În aceeași măsură, art. 8 din Legea nr. 71/2011 stabilește că noțiunea de „profesionist” include categoriile de „comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege”. Așadar, este comerciant, profesionistul persoană fizică[br_fnoteUP 10] sau juridică, care exploatează, în condițiile legii, o întreprindere economică (comercială). În categoria comercianților persoane fizice care pot desfășura activitate comercială vom include: persoana fizică autorizată[br_fnoteUP 11], persoana fizică, în calitate de întreprinzător în cadrul unei întreprinderi individuale[br_fnoteUP 12] și persoana fizică, în calitate de membru al unei întreprinderi familiale[br_fnoteUP 13]. Totuși, pentru a putea desfășura activitate comercială, persoanele fizice, în condițiile prevăzute de lege trebuie să îndeplinească în mod cumulativ mai multe condiții printre care, să aibă capacitate deplină de exercițiu, cu excepția membrilor întreprinderii familiale ce nu au calitatea de reprezentant, care trebuie să aibă vârsta de cel puțin 16 ani; să nu fi săvârșit fapte sancționate de legile fiscale, contabile, vamale și de cele care privesc disciplina financiar-fiscală; să dețină un sediu profesional declarat; să declare pe propria răspundere că îndeplinesc condițiile de funcționare prevăzute de legislația specifică în domeniul sanitar, sanitar-veterinar, protecției mediului și al protecției munciI[br_fnoteUP 14]. În categoria comercianților persoanelor juridice vom include: societățile comerciale[br_fnoteUP 15], regiile autonome[br_fnoteUP 16], societățile cooperative și organizațiile cooperatiste[br_fnoteUP 17], grupurile de interes economic (GIE)[br_fnoteUP 18], societățile europene (SE)[br_fnoteUP 19] etc. În ceea ce privește meseriașii și agricultorii aceștia desfășoară activitate în concordanță cu dispozițiile din O.U.G. nr. 44/2008, iar în cazul persoanelor care desfășoară activități liberale, aceștia nu sunt supuși dispozițiilor O.U.G. nr. 44/2008, ci reglementărilor din legile speciale aplicabile[br_fnoteUP 20]. În cazul statului și a unităților administrativ teritoriale, așa cum s-a exprimat în doctrina de specialitate, deși au posibilitatea de a desfășura activități comerciale, acestea participă la raporturile juridice în calitate de profesionist necomerciant[br_fnoteUP 21], aceeași soluție se regăsește și în cazul asociaților și al fundațiilor care nu au calitatea de profesionist comerciant[br_fnoteUP 22]. Așa cum am văzut noțiunea de „profesionist” include o gamă largă de subiecți de drept, lucru relevant în raport de subiectul prezentului studiu. De altfel, mergând pe plan procesual și având în vedere că am identificat sfera de cuprindere a noțiunii analizate, vom observa că în disputele judiciare, profesioniștii pot avea calitate procesual activă, cât și calitate procesual pasivă, în condițiile legii, situație care definește pe deplin în cadrul unui litigiu, calitatea specifică a fiecărei părți, prin raportare la calitatea acestora dar și la obiectul cererii formulate în fața instanței de judecată.

II. Aplicarea prezumțiilor judiciare în disputele dintre profesioniști

Având în vedere că anterior am definitivat sfera de cuprindere a noțiunii de „profesionist”, în următoarea parte a studiului ne vom focusa atenția pe aspectele procesuale referitoare la probațiune în disputele dintre profesioniști, în special, în ceea ce privește posibilitatea instanțelor de judecată de a utiliza prezumțiile judiciare în cadrul acestor tipuri de cauze. În acest sens, art. 327 C. pr. civ. stabilește că „prezumțiile sunt consecințele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut”[br_fnoteUP 23]. Astfel, așa cum s-a susținut în dese rânduri, prezumția în sine nu este o probă ca natură juridică, ci este un raționament logic care se bazează pe o situație premisă cunoscută și care, prin forța rațiunii, conduce la anumite consecințe necunoscute, dar pe care le vom aprecia ca fiind cunoscute, fie în virtutea unei dispoziții legale (prezumții legale), fie în virtutea gândirii judecătorului (prezumții judiciare/simple)[br_fnoteUP 24]. Prima categorie de prezumții sunt cele legale, adică acele prezumții stabilite de lege. Acestea sunt de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extinse prin analogie. În ceea ce privește forța probatorie a acestora, prezumția legală duce la scutirea de dovadă a aceluia în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce privește faptele considerate de lege ca fiind dovedite[br_fnoteUP 25]. De pildă, prezumția de validitate a datelor înscrise pe suport informatic, conform art. 283 C. pr. civ. De altfel, referitor la raționamentul de aplicare a unei astfel de prezumții, într-o opinie exprimată, s-a considerat că „înscrierea datelor unui act juridic pe suport informatic este prezumată a prezenta garanții suficient de serioase pentru a face deplină credință în cazul în care ea este făcută în mod sistematic și fără lacune și când datele înscrise sunt protejate contra alterărilor și contrafacerilor astfel încât integritatea documentului este deplin asigurată. O astfel de prezumție există și în favoarea terților din simplul fapt că înscrierea este efectuată de către un profesionist. Norma instituie, în fapt, două prezumții, ambele destul de discutabile însă. O primă prezumție este aceea că înscrisul pe suport informatic este unul valid atunci când înscrierea se face sistematic și fără lacune, iar datele înscrise sunt protejate contra alterării și contrafacerii. Cea de-a doua prezumție există în favoarea terților atunci când înscrierea datelor este realizată de un profesionist. Mai multe aspecte se impun a fi subliniate cu privire la această prezumție. În primul rând, ea operează doar în favoarea terților, nu și în favoarea profesionistului care operează înscrierea, și fără a conta dacă aceștia sunt persoane fizice sau juridice, consumatori sau nu. Pe urmă, se pare că, în aprecierea doctrinei și a jurisprudenței, prezumția este operantă prin simplul fapt că actul provine de la profesionist, indiferent de obiectul de activitate al acestuia, respectiv dacă este sau nu vorba de un profesionist specializat în înscrierea de date pe suporturi electronice. În această interpretare, ar beneficia, spre exemplu, de prezumția de validitate un e-mail transmis de la un profesionist și care atestă încheierea unui act juridic”[br_fnoteUP 26]. Același autor, a mai subliniat că „în raport cu prevederile art. 284 C. pr. civ., în afara unor prevederi legale exprese, documentul care reproduce datele unui act, înscrise pe suport informatic, face „deplină dovadă” între părți, „până la proba contrară”. În schimb, dacă suportul (spațiul de stocare) sau tehnologia utilizată pentru redactare nu garantează integritatea documentului, acesta poate servi, după circumstanțe, ca mijloc material de probă sau ca început de dovadă scrisă. Într-o asemenea ipoteză, partea care dorește să invoce beneficiul prezumției legale, nu este scutită în totalitate de orice dovadă, ci va fi nevoită să dovedească faptul cunoscut, vecin și conex pe care se întemeiază prezumția. Astfel, că de la momentul în care s-a făcut dovada faptului cunoscut, prin intermediul prezumției legale, faptul necunoscut se consideră ca fiind dovedit[br_fnoteUP 27]”. Plecând de la opinia exprimată anterior, putem observa că prezumția legală poate să fie răsturnată prin proba contrară, care de regulă, se poate realiza prin administrarea oricărui mijloc de probă[br_fnoteUP 28]. Având în vedere acest aspect menționat, în doctrina de specialitate s-a reținut că prezumțiile legale poate fi relative[br_fnoteUP 29](iuris tantum), când se poate răsturna prin proba contrară sau absolute (iuris et de iure), când prezumția nu poate fi, de principiu, răsturnată[br_fnoteUP 30] și existând în acest sens, puncte de vedere contrare referitoare la reținerea acestei clasificări a prezumțiilor legale[br_fnoteUP 31]. Cea de-a doua categorie de prezumții sunt cele judiciare. Astfel, acestea reprezintă în esență, concluziile logice pe care judecătorul le poate trage într-un proces, în temeiul probelor administrate, a unui început de dovadă scrisă sau chiar pe o anumită situație de fapt. De altfel, prezumțiile judiciare sunt nelimitate ca număr, în orice proces judecătorul are posibilitatea de utiliza prezumții[br_fnoteUP 32]. În doctrina de specialitate, prezumțiile judiciare au fost clasificate în prezumții deductive, când prin intermediul acestora se desprinde o concluzie particulară dintr-una generală sau inductive, când prin acestea se desprinde o concluzie generală din mai multe concluzii particulare[br_fnoteUP 33]. De altfel, pentru că o prezumție judiciară să fie admisibilă aceasta trebuie să îndeplinească două condiții cumulative. Prima condiție se referă la faptul că prezumția trebuie „să aibă greutatea și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins și necunoscut, adică să aibă rezonabilitatea de a conduce la un anumit fapt[br_fnoteUP 34]”. În acest caz legătura de conexitate și vecinătate între faptul cunoscut și cel necunoscut trebuie să fie una semnificativă, doar că nu a fost identificată de legiuitor, pentru că aceasta creează o situație particulară. Într-o atare ipoteză, nu pot sta la baza prezumțiilor judecătorești simplele alegații ale părților, fără să existe o bază probatorie[br_fnoteUP 35]. De asemenea, se mai consideră că faptul cunoscut pe care partea trebuie să-l dovedească pentru a ajunge prin conexitate la faptul necunoscut trebuie să fie obținut în mod licit[br_fnoteUP 36]. În practica judiciară, într-un litigiu ce a implicat doi profesioniști, în mod corect s-a reținut că, „în conformitate cu atitudinea procesuală a pârâtului, caracterizată prin pasivitate, în sensul în care acesta nu a depus formularul de răspuns completat, atitudine care poate fi interpretată ca o prezumție simplă de recunoaștere, așa cum reglementează dispozițiile art. 329 C. pr. civ., potrivit cu care în cazul prezumțiilor lăsate la luminile și înțelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins[br_fnoteUP 37]”. Aceeași soluție o regăsim și într-o altă cauză, având ca obiect pretenții, instanța de judecată a reținut faptul că, „în condițiile în care pârâtul nu a contestat sumele de mai sus, instanța prezumă, în condițiile art. 329 C. pr. civ., că acestea au fost practic recunoscute și nu mai trebuie dovedite cu probe suplimentare[br_fnoteUP 38]”. Într-o altă cauză s-a reținut că „pârâta este proprietarul autoturismului, acest fapt naște prezumția judiciară admisibilă în condițiile art. 329 C. pr. civ., că este cea care posedă și se folosește de autoturismul său. Această prezumție este una relativă și nu a fost infirmată de către pârâtă în nici un fel. Așadar, proprietarul autoturismului, în speță pârâtul, se face vinovat de săvârșirea faptei cauzatoare de prejudicii[br_fnoteUP 39]”. Nu în ultimul rând, într-o altă cauză având ca obiect obligația de a face, instanța a reținut că, „în condițiile în care reclamanta a susținut că deșeurile rămase la fostul punct de lucru al pârâtei au fost importate de la societăți cu sediul în Italia, iar pârâta, singura care avea posibilitatea să probeze de unde provin aceste deșeuri, nu a făcut acest lucru instanța, în temeiul art. 329 C. pr. civ., va prezuma că aceste deșeuri provin din spațiul intracomunitar, și nu de pe teritoriul național[br_fnoteUP 40]”. Cea de-a doua condiție se referă la faptul că utilizarea prezumțiilor judiciare este admisibilă numai în măsura în care este admisibilă și proba cu martori[br_fnoteUP 41]. Observând dispozițiile art. 309 alin. (1) C. pr. civ., „proba cu martori este admisibilă în toate cazurile în care legea nu dispune altfel”. Totuși, alin. (2) al aceluiași articol stabilește că „niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei”. Cu toate acestea, se poate face dovada cu martori, contra unui profesionist, a oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a fost făcut de acesta în exercițiul activității sale profesionale, în afară de cazul în care legea specială cere probă scrisă. Totodată, este inadmisibilă proba cu martori și în cazul în care legea cerea forma scrisă pentru validitatea unui act juridic[br_fnoteUP 42]. Tot inadmisibilă este proba cu martori (și implicit utilizarea prezumțiilor judiciare) și în cazul în care legea cere forma scrisă pentru dovedirea unui act juridic. Însă, în această ipoteză, legiuitorul a prevăzut mai multe situații de excepție precum, situația părții care s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-și întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic; există un început de dovadă scrisă[br_fnoteUP 43]; partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de forță majoră; părțile convin, fie și tacit, să folosească această probă, însă numai privitor la drepturile de care ele pot să dispună; actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol, violență ori este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită sau imorală, după caz; se cere lămurirea clauzelor actului juridic[br_fnoteUP 44]. Nu în ultimul rând, prezumțiile judiciare nu ar putea fi admisibile nici atunci când proba cu martori nu este admisibilă împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris și nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv, cu excepția cazurilor prevăzute de lege și precizate anterior[br_fnoteUP 45]. Concluzionând, putem afirma că în cazurile în care proba cu martori nu este admisibilă, nici prezumțiile judiciare nu vor putea fi folosite de către instanța de judecată în soluționarea disputei. Nu putem încheia discuția pornită, fără a ne pune întrebarea dacă în disputele dintre profesioniști și în ipoteza judecății în căile de atac, admisibilitatea prezumțiilor judiciare utilizate în fața primei instanțe ar putea fi analizate de către instanța superioară. În conformitate cu opiniile deja exprimate în doctrina de specialitate, dacă vorbim de prima condiție, cea a greutății prezumției folosite, așa cum s-a opinat, aceasta ar putea face obiectul controlului judiciar numai în fața instanței superioare de apel, nu și în fața celei de recurs, întrucât aprecierea „puterii și greutății” prezumției utilizate este o chestiune de fapt ce nu intră în competența instanței de recurs[br_fnoteUP 46]. Însă, dacă avem în vedere îndeplinirea condiției de admisibilitate referitoare la proba cu martori, această condiție ar putea fi verificată și de către instanța superioară de apel sau de recurs, pentru că admisibilitatea probei cu martori este o problemă de drept[br_fnoteUP 47]. Cu privire la acest ultim aspect, într-o cauză având ca obiect pretenții întemeiate pe un contract de subantrepriză, instanța de apel a reținut că „tribunalul (prima instanță) a stabilit eronat situația de fapt, conferind valoare probatorie absolută conținutului notificării de reziliere unilaterală pe motiv că nu a fost contestată de reclamantă, deși o asemenea prezumție nu este prevăzută de lege și nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 329 C. pr. civ. pentru aplicarea unei prezumții judiciare în acest sens. Mai mult, prezumarea neexecutării lucrărilor pentru care apelanta-reclamantă a solicitat plata în prezentul litigiu este înlăturată de întregul probatoriu administrat, din care rezultă în afara oricărui dubiu că au fost executate corespunzător lucrările menționate în situația de lucrări nr. 1/30.10.2018[br_fnoteUP 48]”. Concluzionând, așa cum se poate observa în disputele dintre profesioniști utilizarea prezumțiilor judiciare este posibilă în condițiile în care sunt respectate cele două condiții cumulative, pe care deja, pe larg, le-am dezbătut anterior. Astfel, în afară de cauzele prezentate anterior, în elaborarea prezentului studiu, am observat că într-o proporție foarte mare, instanțele de judecată folosesc în mod uzual prezumțiile judiciare în materia disputelor dintre profesioniști, indiferent de obiectul cauzei, acest fapt relevând în esență utilitatea și importanța instituției procesuale în înfăptuirea actului de justiție.

Bibliografie

1. Baias Fl., (Coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ed. a 2-a revizuită și adăugită, Ed. C.H. Beck, București, 2014; 2. Boroi G., (Coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Vol. I. Art. 1-455, ed. a 2-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2016; 3. Boroi G., Stancu M., Drept procesual civil, ediția a 5-a, revăzută și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2020; 4. Cărpenaru St., Tratat de drept comercial român, ediția a V-a, actualizată, Ed. Universul Juridic, București, 2016; 5. Ciobanu V.M., Briciu T.C., Dinu C.C., Drept procesual civil, ediție revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2023; 6. Ciobanu V.M., Nicolae M., (Coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentat și adnotat. Vol. I. art. 1-526, ed. a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2016; 7. Cristea S., Regimul juridic al persoanelor fizice autorizate, în revista Monitorul Fiscalității Internaționale nr. 6/2010; 8. Deleanu I., Noul Cod de procedură civilă. Comentarii pe articole. Volumul I. Articolele 1-621, Ed. Universul Juridic, București, 2013; 9. Dobre A., Societatea europeană - structura societară de dimensiune europeană, în Revista de Drept al Afacerilor nr. 10/2009; 10. Gavrilă B.S., Utilitatea mijloacelor de probă digitale în stabilirea adevărului judiciar, în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 1/2020; 11. Huruba E., Decizii ale Curții Constituționale. Decizia nr. 137 din 4 iunie 2020 a Curții Constituționale, în Revista Română de Executare Silită nr. 3/2020; 12. Leș I., Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, ediția a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2022; 13. Leș I., Ghiță D., (Coord.), Tratat de drept procesual civil. Volumul I. Principii și instituții generale. Judecata în primă instanță, ed. a II-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic București, 2020; 14. Marcusohn V., Drimer C.I., Fodor M., Prezumția ca mijloc de probă în procesul civil, cu referire specială la prezumțiile legale, în Revista Dreptul nr. 2/2018; 15. Neamț I.I., Scurte considerații referitoare la probațiunea în litigiile izvorâte din contractele de e-Commerce, în Revista Română de Drept Privat nr. 1/2022; 16. Nemeș V., Drept comercial, ed. a 5-a, Ed. Hamangiu, București, 2023; 17. Piperea, Gh., Drept comercial român. Teoria generală, întreprinderea și insolvența, Ed. C.H. Beck, București, 2020; 18. Schiau I., Întreprinderea - un concept distonant, în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 4/2017; 19. Smarandache L.E., Aspecte privind fondul de comerț al comerciantului persoană fizică, în revista Pandectele Romane nr. 1/2011; 20. Ștefănescu T.M., Sensurile noțiunii de întreprindere, în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 4/2017; 21. Tabacu A., Persoana fizică autorizată, întreprinderea individuală și întreprinderea familială. Debitori în procedura insolvenței. Sensul noțiunii de „patrimoniu al debitorului”, în Revista Română de Jurisprudență nr. 1/2015; 22. Tăbârcă M., Drept procesual civil. Vol. I. Procedura contencioasă în fața primei instanțe. Procedura necontencioasă judiciară. Procedurile speciale, Ed. Universul Juridic, București, 2013. [spacer style="2"]

* Articol extras din revista Pandectele Române nr. 2/2024. [br_fnoteDOWN 1] Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările și actualizările ulterioare. [br_fnoteDOWN 2] Fl. Baias (Coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ed. a 2-a revizuită și adăugită, Ed. C.H. Beck, București, 2014, pp. 6-7. [br_fnoteDOWN 3] St. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, ed. a V-a, actualizată, Ed. Univ. Juridic, București, 2016, p. 36. [br_fnoteDOWN 4] Gh. Piperea, Drept comercial român. Teoria generală, întreprinderea și insolvența, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 53-54. [br_fnoteDOWN 5] C.J.U.E., hot. din 12.09.2000, cauza Pavlov și alții c. Olanda; hotărârea poate fi accesată în integralitate la adresa https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A61998CJ0180. În același sens, a se consulta și T.M. Ștefănescu, Sensurile noțiunii de întreprindere, în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 4/2017; articolul se poate accesa în integralitate la adresa https://sintact.ro/#/publication/151011967?keyword=intreprinderea%20civila&cm=SREST [br_fnoteDOWN 6] Întreprinderea economică este definită în cadrul art. 2 lit. f) din O.U.G. nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale. Din acest text se poate extrage și definiția întreprinderii economice (comerciale), cu modificările și actualizările ulterioare. Astfel, „Întreprinderea comercială” este o activitate economică desfășurată în mod organizat, permanent și sistematic, realizată de una sau mai multe persoane (comercianți) pe riscul lor, constând în producerea și circulația mărfurilor, executarea de lucrări și prestarea de servicii, în scopul obținerii de profit. [br_fnoteDOWN 7] „Întreprinderea civilă” reprezintă o activitate sistematic organizată, executată de una sau mai multe persoane, pe riscul lor, având ca obiect acte sau fapte juridice civile, fără a avea ca scop obținerea de profit. A se consulta și I. Schiau, Întreprinderea - un concept distonant, în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 4/2017; articolul se poate consulta în integralitate la adresa https://sintact.ro/#/publication/151011966?keyword=intreprinderea%20civila&cm=SREST [br_fnoteDOWN 8] Publicată în M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011, cu modificările și actualizările ulterioare. [br_fnoteDOWN 9] A fost abrogată la data de 26 noiembrie 2022 prin intrarea în vigoare a Legii nr. 265/2022 privind registrul comerțului și pentru modificarea și completarea altor acte normative cu incidență asupra înregistrării în registrul comerțului, publicată în M. Of. nr. 750 din 26 iulie 2022, cu modificările și actualizările ulterioare. [br_fnoteDOWN 10] Posibilitatea de a desfășura activitate economică a persoanelor fizice este reglementată de către O.U.G. nr. 44/2008 privind desfășurarea activității economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, cu modificările și actualizările ulterioare. [br_fnoteDOWN 11] Persoana fizică poate desfășura activități economice, individual și independent, folosind, în principiu, forța sa de muncă și aptitudinile sale profesionale, în calitate de persoana fizică autorizată (P.F.A.). Pentru desfășurarea activității își poate constitui un patrimoniu de afectațiune, destinat realizării activității autorizate. Pentru obligațiile asumate, persoana fizică răspunde cu patrimoniul de afectațiune, și, în completare, cu întreg patrimoniul său. A se consulta și S. Cristea, Regimul juridic al persoanelor fizice autorizate, în revista Monitorul Fiscalității Internaționale, nr. 6/2010; articolul se poate accesa în integralitate la adresa https://sintact.ro/#/publication/151003296?keyword=persoana%20fizic%C4%83%20autorizata&cm=SREST [br_fnoteDOWN 12] Persoana fizică poate desfășura activități economice, în calitate de întreprinzător, adică prin organizarea unei întreprinderi individuale. Întreprinderea este lipsită de personalitate juridică, iar întreprinzătorul are calitatea de comerciant persoană fizică. Întreprinzătorul îți poate constitui un patrimoniu de afectațiune și va răspunde pentru obligațiile asumate în același mod ca și persoana fizică autorizată. În completarea informațiilor expuse, indicăm a se consulta și A. Tabacu, Persoana fizică autorizată, întreprinderea individuală și întreprinderea familială. Debitori în procedura insolvenței. Sensul noțiunii de „patrimoniu al debitorului”, în Revista Română de Jurisprudență nr. 1/2015; articolul poate fi consultat în mod integral la adresa https://sintact.ro/#/publication/151010127?keyword=%C3%AEntreprinderea%20individuala&cm=SREST [br_fnoteDOWN 13] Întreprinderea familială este o întreprindere economică organizată de un întreprinzător persoană fizică împreună cu familia sa. Întreprinderea familială trebuie să cuprindă minimum 2 membrii ai unei familii. Toți membrii întreprinderii familiale, răspund solidar și indivizibil, întâi cu patrimoniul de afectațiune și apoi cu întreg patrimoniul, corespunzător cotelor de participare stabilite în acordul de constituire. În completarea informațiilor, indicăm a se consulta și L.E. Smarandache, Aspecte privind fondul de comerț al comerciantului persoană fizică, în revista Pandectele Romane nr. 1/2011; articolul se poate accesa în format integral la adresa https://sintact.ro/#/publication/151003976?keyword=%C3%AEntreprinderea%20familiala&cm=SREST [br_fnoteDOWN 14] A se vedea dispozițiile art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 44/2008, cu modificările și actualizările ulterioare. [br_fnoteDOWN 15] Sunt forme asociative în care se desfășoară activitate comercială, fiind subiecte de drept distincte. Prin societăți comerciale trebuie să înțelegem atât societățile comerciale constituite în condițiile Legii nr. 31/1990, cât și societățile comerciale cu capital de stat înființate în temeiul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, cu modificările și actualizările ulterioare. A se consulta și V. Nemeș, Drept comercial, ed. a 5-a, Ed. Hamangiu, București, 2023, pp. 92-94. [br_fnoteDOWN 16] Aceste entități au luat ființă prin reorganizarea unităților economice de stat în temeiul Legii nr. 15/1990, în ramurile strategice ale economiei naționale. De altfel, regiile autonome desfășoară o activitate comparabilă cu cea a societăților comerciale. Ele sunt persoane juridice și funcționează pe bază de gestiune economică și autonomie financiară. [br_fnoteDOWN 17] Sunt forme asociative prin care se realizează cooperația. Potrivit legilor lor organice, ambele desfășoară o activitate de producere și desfacere de mărfuri și prestări de servicii. De asemenea, își desfășoară activitatea pe baza principiilor gestiunii economice și beneficiază de personalitate juridică. [br_fnoteDOWN 18] Sunt entități juridice reglementate prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției. [br_fnoteDOWN 19] Societatea europeană reprezintă o formă asociativă, de tipul societății pe acțiuni, având ca obiect desfășurarea unei activități comerciale, la care participă societăți comerciale guvernate de legi naționale diferite. A se consulta, A. Dobre, Societatea europeană - structura societară de dimensiune europeană, în Revista de Drept al Afacerilor nr. 10/2009; articolul poate fi consultat în integralitate la adresa https://sintact.ro/#/publication/151002685?keyword=societatea%20europeana&cm=SREST [br_fnoteDOWN 20] De pildă, activitatea profesională a avocaților este reglementată de Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată. [br_fnoteDOWN 21] St. Cărpenaru, Tratat de drept comercial..., op. cit., p. 54. [br_fnoteDOWN 22] Ibidem. [br_fnoteDOWN 23] Așa cum bine s-a considerat în literatura de specialitate, dispozițiile art. 327 și urm. C. pr. civ., trebuie coroborate cu dispoziției art. 264 C. pr. civ., care reglementează rolul instanței în ceea ce privește operațiunea de analiză a probelor. Astfel, „instanța va examina probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor. (2) În vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare.” A se consulta, B.S. Gavrilă, Utilitatea mijloacelor de probă digitale în stabilirea adevărului judiciar, în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 1/2020; articolul poate fi consultat în integralitate la adresa https://sintact.ro/#/publication/151018027?cm=URELATIONS [br_fnoteDOWN 24] V.M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, Drept procesual civil, ediție revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2023, p. 481. [br_fnoteDOWN 25] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ediția a 5-a, revăzută și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2020, pp. 603-605. [br_fnoteDOWN 26] Facem trimitere la opinia exprimată în I.I. Neamț, Scurte considerații referitoare la probațiunea în litigiile izvorâte din contractele de e-Commerce, în Revista Română de Drept Privat nr. 1/2022; articolul poate fi analizat în integralitate la adresa https://sintact.ro/#/publication/151024214?cm=URELATIONS [br_fnoteDOWN 27] Ibidem. [br_fnoteDOWN 28] De pildă, în cazul prezumției de coproprietate asupra despărțiturilor comune, art. 660 alin. (1) C. civ., stabilește că „Zidul, șanțul, precum și orice altă despărțitură între două fonduri sunt prezumate a fi în proprietatea comună a vecinilor, dacă nu rezultă contrariul din titlul de proprietate, dintr-un semn de necomunitate ori dacă proprietatea comună nu a devenit proprietate exclusivă prin uzucapiune, în condițiile legii”. Așa cum s-a susținut, în acest caz uzucapiunea nu devine ea însăși o probă, ci reprezintă în continuare o realitate juridică. A se consulta în acest sens, M. Tăbârcă, Drept procesual civil. Vol. I. Procedura contencioasă în fața primei instanțe. Procedura necontencioasă judiciară. Procedurile speciale, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 386. [br_fnoteDOWN 29] Prezumțiile relative nu stabilesc situații definitive, imposibil de pus în discuție, de corectat sau infirmat. Acestea pot fi combătute, așadar, prin proba contrară. În completare, a se consulta și I. Leș, D. Ghiță (Coord.), Tratat de drept procesual civil. Volumul I. Principii și instituții generale. Judecata în primă instanță, ed. a 2-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2020, pp. 635-636. [br_fnoteDOWN 30] În acord cu una dintre opiniile formulate în doctrina de specialitate, o prezumție absolută este consacrată la art. 2556 C. civ., chiar dacă legiuitorul nu o califică în niciun fel, în sensul că prezumția nu poate fi înlăturată cu nicio altă probă. Intitulat marginal „Prezumția efectuării în termen a actelor”, art. 2556 C. civ. prevede că „actele de orice fel se socotesc făcute în termen, dacă înscrisurile care le constată au fost predate oficiului poștal sau telegrafic cel mai târziu în ultima zi a termenului până la ora când încetează în mod obișnuit activitatea la acel oficiu”. Dispozițiile acestui text se aplică (deci prezumția operează) conform art. 205^2 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil, în cazul în care înscrisurile au fost predate prin scrisoare recomandată la oficiul poștal sau telegrafic ori la un serviciu de curierat rapid sau la un serviciu specializat de comunicare, înființate potrivit legii. Ca atare, odată dovedit faptul vecin și conex al predării înscrisurilor (care constată actele) la oficiul poștal sau telegrafic ori la serviciul de curierat rapid sau la serviciul specializat de comunicare, în condițiile menționate, se presupune efectuarea în termen a actelor (indiferent că termenul este stabilit pe ani, pe luni, pe săptămâni, pe zile sau pe ore), nefiind posibilă dovada contrară a faptului că, în realitate, actele nu ar fi fost efectuate în termen. Pentru a observa în detaliu argumentele aduse opiniei prezentate, a se consulta V. Marcusohn, C.I. Drimer, M. Fodor, Prezumția ca mijloc de probă în procesul civil, cu referire specială la prezumțiile legale, în Revista Dreptul nr. 2/2018; articolul poate fi consultat în integralitate la adresa https://sintact.ro/#/publication/151019023?cm=URELATIONS [br_fnoteDOWN 31] În literatura de specialitate s-a reținut că „prezumțiile absolute, neadmițând posibilitatea înfrângerii lor, creează imaginea unor adevăruri absolute, imuabile, dobândite odată și pentru totdeauna și impuse tuturor prin forța unei rostiri legiuitoare”. A se vedea, E. Huruba, Decizii ale Curții Constituționale. Decizia nr. 137 din 4 iunie 2020 a Curții Constituționale, în Revista Română de Executare Silită nr. 3/2020; articolul poate fi consultat în integralitate la adresa https://sintact.ro/#/publication/151020585?cm=URELATIONS [br_fnoteDOWN 32] V.M. Ciobanu, M. Nicolae (Coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentat și adnotat. Vol. I. art. 1-526, ed. a 2-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 1013. [br_fnoteDOWN 33] G. Boroi (Coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole. Vol. I. Art. 1-455, ediția a 2-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 779. [br_fnoteDOWN 34] În practica judiciară s-a reținut că „elementele la care s-a raportat instanța de fond pentru a prezuma că la data de 30.08.2019 nu ar fi fost atins stadiul de construcție necesar pentru plata celei de-a doua tranșe din preț nu au greutatea și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins astfel încât instanța să fi putut să aplice o astfel de prezumții judiciară, conform art. 329 C. pr. civ.”. A se vedea, C.A. Timișoara, dec. nr. 688/2021 din 17.11.2021; decizia poate fi accesată în integralitate la adresa https://sintact.ro/#/jurisprudence/535875023/1/decizie-nr-688-2021-din-17-nov-2021-curtea-de-apel-timisoara-actiune-in-constatare-litigii-cu...?cm=URELATIONS [br_fnoteDOWN 35] Cu privire la acest aspect, în practica judiciară s-a reținut că „din modalitatea de redactare a clauzei privind dobânda de referință variabilă, ținând seama de caracterul său echivoc, nu se poate reține că banca a acționat în mod corect față de consumatorul aflat deja într-o poziție dezavantajoasă din punct de vedere al negocierii. Cu atât mai puțin nu se poate prezuma - în mod rezonabil și în condițiile art. 329 C. pr. civ. - că recurenții-reclamanți ar fi acceptat o astfel de clauză în ipoteza negocierii individuale, cu atât mai mult cu cât modificarea procentului dobânzii și formula de calcul nu au fost aduse la cunoștința celor care s-au obligat să o achite. Pe cale de consecință, dezechilibrul creat este în mod vădit în detrimentul consumatorului sens în care, rezultă și nerespectarea cerinței bunei-credințe, împrejurare în care Curtea urmează să aprecieze că modalitatea în care a operat modificarea contractului în ceea ce privește dobânda prevăzută în cuprinsul art. 4 alin. (2) din contract este una abuzivă”. A se vedea C.A. Cluj, decizia nr. 551/2021 din 15.11.2021; decizia se poate accesa în integralitate la adresa https://sintact.ro/#/jurisprudence/535780222/1/decizie-nr-551-2021-din-15-nov-2021-curtea-de-apel-cluj-actiune-in-constatare-litigii-cu...?cm=URELATIONS [br_fnoteDOWN 36] Cu privire la îndeplinirea primei condiții, putem observa ca în practica judiciară, într-o cauză, s-a reținut că „deși privind aducerea la cunoștință a reclamantei despre vicii, din interogatoriul său rezultă că reclamanta neagă situația, iar la ultimul termen pârâta a depus extras din aplicația „whatsapp” din care reiese o conversație telefonică privind pierderi cantitative ale mărfurilor. Deși poate naște prezumția judiciară că a avut loc această conversație, coroborată cu celelalte înscrisuri și proba testimonială, instanța îi mărginește efectele și, în temeiul art. 329 C. pr. civ., apreciază că pârâta a făcut demersuri spre a aduce la cunoștință reclamantei nemulțumirile sale, dar nu se poate estima data la care a avut loc aceasta și deci care ar fi momentul la care reclamantei i s-a adus la cunoștință critica pârâtei privind neîndeplinirea obligației reclamantei de a preda bunuri în stare corespunzătoare să fie folosite scopului contractului. A se vedea, Jud. Brașov, sentința din 27.06.2022; sentința se poate accesa în integralitate la adresa https://sintact.ro/#/jurisprudence/553682889/1/decizie-nr-rj-eeede-9295-2022-din-27-iun-2022-judecatoria-brasov-pretentii-litigii-cu-profesionistii?cm=URELATIONS [br_fnoteDOWN 37] Jud. Băilești, sentința din 08.02.2024; sentința se poate accesa în integralitate la adresa https://sintact.ro/#/jurisprudence/553904180/1/sentinta-nr-rj-396-g-64663-2024-din-08-feb-2024-judecatoria-bailesti-cerere-de-valoare-redusa...?cm=URELATIONS [br_fnoteDOWN 38] Jud. Timișoara, sentința din 10.01.2024; sentința poate fi accesată în integralitate la adresa https://sintact.ro/#/jurisprudence/553899268/1/sentinta-nr-rj-ded-466523-2024-din-10-ian-2024-judecatoria-timisoara-pretentii-litigii-cu...?cm=URELATIONS [br_fnoteDOWN 39] Jud. Satu Mare, sentința din 18.04.2023; sentința se poate accesa în integralitate la adresa https://sintact.ro/#/jurisprudence/553810054/1/sentinta-nr-rj-g-869-e-872-g-2023-din-18-apr-2023-judecatoria-satu-mare-pretentii-litigii-cu...?cm=URELATIONS [br_fnoteDOWN 40] Jud. Timișoara, sentința din 13.04.2022; sentința se poate consulta în integralitate la adresa https://sintact.ro/#/jurisprudence/553743742/1/sentinta-nr-rj-g-89634-g-72-2022-din-13-apr-2022-judecatoria-timisoara-obligatia-de-a-face...?cm=URELATIONS [br_fnoteDOWN 41] Tot în practica judiciară, s-a reținut că, în ceea ce privește dovada plății, aceasta se face cu orice mijloc de probă, astfel că, în cauză, s-a apreciat că din coroborarea probelor administrate, înscrisuri, interogatoriu și prezumții simple care operează în cauză, conform dispozițiilor art. 327 raportat la art. 329 C. pr. civ., rezultă că, în condițiile inserării mențiunii din cuprinsul înscrisului contractul de cesiune nr. 6 din 06.09.2018 referitoare la lipsa oricărei pretenții față de societate și asociați a cedentului, acest înscris dovedește plata anterioară de către cesionar către cedent a contravalorii părților sociale cedate. A se vedea, C.A. Pitești, dec. din 25.03.2022; decizia se poate accesa în integralitate la adresa https://sintact.ro/#/jurisprudence/553847730/1/decizie-nr-rj-86289753-e-2022-din-25-mar-2022-curtea-de-apel-pitesti-rezolutiune-contract-litigii...?cm=URELATIONS [br_fnoteDOWN 42] Art. 309 alin. (3) C. pr. civ. [br_fnoteDOWN 43] Conform art. 310 C. pr. civ., „se socotește început de dovadă scrisă orice scriere, chiar nesemnată și nedatată, care provine de la o persoană căreia acea scriere i se opune ori de la cel al cărui succesor în drepturi este acea persoană, dacă scrierea face credibil faptul pretins. Constituie început de dovadă scrisă și înscrisul, chiar nesemnat de persoana căreia acesta i se opune, dacă a fost întocmit în fața unui funcționar competent care atestă că declarațiile cuprinse în înscris sunt conforme celor făcute de acea persoană. Începutul de dovadă scrisă poate face dovada între părți numai dacă este completat prin alte mijloace de probă, inclusiv prin proba cu martori ori prin prezumții. În completarea informațiilor, recomandăm a se consulta și I. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă. Comentarii pe articole. Volumul I. Articolele 1-621, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 425. [br_fnoteDOWN 44] I. Leș, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2022, p. 574. [br_fnoteDOWN 45] Art. 309 alin. (5) C. pr. civ. [br_fnoteDOWN 46] V.M. Ciobanu, M. Nicolae, Noul Cod de procedură..., op. cit., pp. 1013-1014. [br_fnoteDOWN 47] V.M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, Drept procesual..., op. cit., p. 485. [br_fnoteDOWN 48] C.A. București, dec. din 03.04.2023; decizia se poate accesa în integralitate la adresa https://sintact.ro/#/jurisprudence/553807291/1/decizie-nr-rj-39-d-94-ee-3-e-2023-din-03-apr-2023-curtea-de-apel-bucuresti-pretentii-litigii-cu...?cm=URELATIONS

5. Indemnizarea prejudiciului cauzat prin efectul încuviințării măsurii pentru care a fost constituită cauțiunea în materia executării silite

Prezentul articol analizează mecanismul cauțiunii în materia executării silite. Astfel, sunt examinate condițiile restituirii cauțiunii și posibilitatea valorificării acesteia pentru repararea prejudiciilor cauzate.

6. Administrarea echitabilă a probelor în materie civilă

În calitate de garant instituțional al respectării Convenției, Curtea este învestită, potrivit art. 19, cu misiunea de a asigura respectarea obligațiilor convenționale de către statele membre. Exercitarea acestei competențe nu presupune, însă, transformarea Curții într-o instanță de apel sau de recurs în raport cu jurisdicțiile naționale.

7. Perspectiva instanţei de executare asupra modalităţii de aducere la îndeplinire a dispoziţiilor cuprinse în titlurile executorii referitoare la minori

Analiza de față își propune să evidențieze specificul procedurii de executare a hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii referitoare la minori, dintr o dublă perspectivă: pe de o parte, cea a teoreticianului preocupat de executarea silită în natură a obligațiilor civile per se, iar pe de altă parte, cea a judecătorului chemat să soluționeze diferende punctuale în această materie. Din punct de vedere strict teoretic, se remarcă faptul că, similar altor sisteme de drept continental – precum cele din Belgia sau Olanda –, legiuitorul român a conceput un veritabil arsenal de mijloace coercitive pentru a asigura executarea silită a obligațiilor născute din raporturile de familie. Printre aceste mijloace se numără aplicarea de penalități, amenzi civile, tragerea la răspundere penală sau obligarea la consiliere psihologică. Aceste instrumente sunt menite să consolideze caracterul executoriu al hotărârilor, însă în practică, în contextul juridic autohton, ele nu își ating întotdeauna scopul cu eficiența scontată. Totuși, spre deosebire de executarea silită a altor tipuri de obligații civile, hotărârile privitoare la minori presupun o implicare accentuată a instanței de judecată. Astfel, judecătorul intervine în mod activ în mai multe etape ale procedurii, fie la solicitarea executorului judecătoresc, fie a reprezentantului Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului, având rolul de a asigura executarea imediată și conformă a titlurilor executorii ce privesc relațiile de familie.

8. Conceptul de prescripţie extinctivă

În literatura de drept civil, definiţia prescripţiei extinctive a fost, in genere, centrată pe ideea de stingere sau pierdere a dreptului material la acţiune neexercitat în termenul de prescripţie, cu menţionarea, uneori, a caracterului său sancţionator.

9. Regimul juridic al bunurilor unei societăți radiate din Registrul Comerțului

Prezentul articol analizează transferul automat al bunurilor către asociați, după radierea societății și evidențiază dificultățile practice de intabulare a imobilelor, în absența unui certificat constatator eliberat de Registrul Comerțului. Astfel, autoarele subliniază necesitatea unei reforme legislative pentru crearea unei proceduri administrative unitare.

10. Proprietatea publică: liantul instituţional între Codul civil şi Codul administrativ

După cum doctrina administrativă subliniază, „ori de câte ori se pune problema atribuirii unui bun aparţinând domeniului public în administrarea, în concesiunea sau în folosinţa gratuită a unui terţ, o autoritate publică va trece prin filtrul său decizional hotărârea unei astfel de acţiuni. Manifestarea de voinţă cu caracter prealabil va îmbrăca, invariabil, forma unui act administrativ unilateral, act emis în temeiul puterii publice şi în regim de putere publică. Ulterior acestei manifestări de voinţă, autoritatea publică poate păşi la încheierea unui contract distinct (de pildă, unul de concesiune) care – fără excepţie – nu ar putea fi decât un contract de drept public, de drept administrativ”[38].

11. Instituirea și exercitarea tutelei în interesul superior al copilului*

Studiul este consacrat analizei dispozițiilor legale generale, consacrate de Convenția ONU cu privire la drepturile copilului (CDC) și Legea nr. 272/2004 cu privire la protecția și promovarea drepturilor copilului, precum și a celor speciale, prevăzute de actualul Cod civil român, destinate instituirii și exercitării tutelei în interesul superior al copilului. Ne am străduit să realizăm o analiză contributivă, motiv pentru care am semnalat existența unor necorelări între dispozițiile dreptului comun din materie și cele speciale din domeniul tutelei minorului. Cea mai importantă este cea referitoare la faptul că, în materie de tutelă a copilului, Codul civil se referă doar la „exercitarea” acesteia în interesul „minorului”, fiind ignorată „instituirea” acestei măsuri de ocrotire și atașarea la substantivul „interes” a apelativului „superior”. Pentru toate inadvertențele normative semnalate din dreptul intern, am fundamentat remedii juridice corespunzătoare.

12. Cadrul juridic și mecanismele de aplicare a răspunderii civile medicale

Concluzia ce poate fi formulată, pe baza normelor speciale enunțate, este că, în dreptul nostru, răspunderea civilă a medicului este una subiectivă, fiind condiționată de săvârșirea cu vinovăție a faptei ilicite, neprezentând relevanță forma sau gradul culpei sale în exercitarea profesiei. În acest sens, este și practica instanțelor naționale în materie[45].

13. Revizuirea actelor juridice ca urmare a incidenței impreviziunii. Necesitate sau imixtiune?

Prezentul articol analizează instituția impreviziunii ca temei al revizuirii contractelor afectate de împrejurări excepționale, care afectează prestațiile părților. În acest sens, studiul evidențiază rolul instanței în restabilirea echilibrului contractual.

14. Locuința alternantă a minorului după divorțul părinților*

Având în vedere că noul Cod civil a instituit regula exercitării în comun a autorității părintești, reședința alternativă a minorului a apărut ca o soluție tot mai des întâlnită în practica judiciară, dar mai ales în practica notarială și în acordurile de mediere. Totuși, așa cum vom observa în acest studiu, posibilitatea alternării reședinței copilului nu este prevăzută (și nici interzisă) în mod expres de către legiuitorul român. Prin intermediul acestui articol, ne propunem să analizăm reședința alternativă a minorului, atât din perspectiva legalității acesteia, cât și din perspectiva oportunității unei asemenea măsuri.

15. Unele aspecte privind impactul reglementărilor Directivei (UE) 2024/1760 a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 iunie 2024 asupra executării obligaţiilor reale de a face (propter rem) de natură administrativă

Obligaţiile reale intră în conţinutul unui raport juridic de natură obligaţională, astfel încât drepturile corelative pot fi realizate numai prin intermediul prestaţiei unei anumite persoane, ceea ce le apropie de drepturile de creanţă. S‑a subliniat că acestea se caracterizează şi printr‑o opozabilitate mai largă decât aceea a drepturilor de creanţă, şi în acest fel se apropie de drepturile reale[1]. În aceste condiţii, ele constituie o categorie juridică poziţionată între drepturile reale şi drepturile de creanţă.

16. Alte informații care sunt aduse la cunoștința publică sub eticheta Monitorul Oficial Local Electronic

Un proiect de act administrativ este o versiune preliminară, o ciornă de lucru care cuprinde o propunere de act administrativ, propunere ce va fi luată în considerare pentru a fi dezbătută și adoptată de un organ al administrației publice, cum ar fi un consiliul local sau județean, organe care au rol legislativ la nivel local, în comune, orașe sau județe. Proiectul de act administrativ este, în esență, un document scris care conturează modificările legislative propuse sau noile reglementări pe care inițiatorul său dorește să le aducă în fața organului legislativ local pentru dezbatere și posibilă adoptare...

17. Dreptul contractelor de asigurare

Asigurarea permite acoperirea riscurilor la care sunt supuse bunurile sau viața unei persoane. Datorită sferei ample de cuprin­dere a activității umane, problematica asigurărilor constituie o realitate actuală și seducătoare.

18. Unele aspecte privind reglementarea răspunderii contravenționale în Franța

Potrivit art. 537 C. pr. pen. fr., contravențiile sunt dovedite fie prin bilete sau procese-verbale, fie prin martori în lipsa celor dintâi sau în susținerea acestora. Cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel, rapoartele sau procesele-verbale întocmite de ofițerii și agenții de poliție judiciară sau de funcționarii ori agenții însărcinați cu anumite funcții ale poliției judiciare cărora legea le-a conferit competența de a constata contravențiile, sunt recunoscute ca acte autentice până la proba contrară...

19. Standardul și calitatea serviciului public și ale activității funcționarului public

Păstrând caracterul interogativ, ar fi această distincție un etalon (nestabilit de legiuitor) pentru aprecierea conduitei celei mai diligente și prudente, luând în considerare ansamblul de împrejurări, elemente, circumstanțele obiective legate de sfera serviciului public în câmpul de acțiune în care se acționează, demn de a fi luat în considerare, care pot caracteriza și influența în concret fapta ilicită săvârșită?

20. Noile standarde privind responsabilitatea corporatistă – Directiva (UE) 2024/1760 a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 iunie 2024

Directiva 1760/2024 privind diligenţa necesară în materie de durabilitate a întreprin­derilor şi de modificare a Directivei (UE) 2019/1937 şi a Regulamentului (UE) 2023/2859[1] a fost adoptată la data de 13.06.2024 ca un instrument de reglementare a pieţei interne a Uniunii Europene[2], iar, pe cale de consecinţă, scopul său principal vizează consolidarea acesteia şi încurajarea concurenţei comerciale[3]. Comportamentul întreprinderilor din toate sectoarele economiei este apreciat de către legiuitorul european ca fiind esenţial pentru succesul obiectivelor de sustenabilitate ale Uniunii, astfel încât este transferat sub auspiciile regimului de ordine publică.